Dubravka Ugrešić

Prin amabilitatea editurii „Polirom” vă prezentăm un fragment din volumul „Štefica Cvek în vâltoarea vieţii” de Dubravka Ugrešić.

„Štefica Cvek în vâltoarea vieţii” urmăreşte viaţa unei tinere dactilografe care transcrie texte destinate rubricii cu sfaturi dintr-o revistă pentru femei. Este un roman patchwork, un gen literar inovator, inventat de Dubravka Ugrešić, în care autoarea, servindu-se tehnic, dar şi grafic de schema tiparelor de croitorie, taie, festonează, lipeşte şi face diferite cusături sentimentale într-un colaj de texte. Creat ca o pastişă postmodernă a romanelor de dragoste triviale, arată în acelaşi timp lipsa de profunzime, precum şi relevanţa sentimentului universal de iubire, autoarea demonstrând cum funcţionează acest gen paraliterar ca să atingă culmile literaturii înalte. Romanul a fost ecranizat în 1984 de regizorul Rajko Grlić, într-un film cu Vitomira Lončar în rolul principal.

ŠTEFICA CVEK O CONSULTĂ PE ANUŠKA, EXPERTĂ ÎN PROBLEME DE DEPRESIE(surfilare)

Dacă staţi zilnic în cap câteva minute, veţi avea un ten mai frumos şi o circulaţie mai bună a sângelui. La început încercaţi să vă sprijiniţi de perete şi să rezistaţi două‑trei minute. Acelaşi exerciţiu executaţi‑l de câte ori sunteţi obosită sau indispusă. Ca să ascuţiți mai ușor creioanele dermatografe, puneţi‑le în frigider.

  — Alo?

— Da?

— Anuška, la telefon Štefica!

— A, tu eşti! De ce mă suni?

— Aşa, fără motiv... Ce faci?

— Calc. S‑a adunat un morman de rufe... Tu ce mai faci? Care mai e viaţa ta? N‑ai mai dat niciun semn...

— Ei, bine... De fapt, am vrut să te‑ntreb... Îţi amin­teşti când mi‑ai spus odată că ai depresie?... Îţi mai aduci aminte? Parcă mi‑ai spus că ai fost şi la doctor...

— Nu‑mi aduc aminte, dar n‑are importanţă. Eu fac zilnic depresie. De ce mă întrebi asta?

— Aşa... Cred că şi eu am...

— Ce? Depresie?

— Nu ştiu... Aşa cred.

— Hm... aşteaptă puţin, mă întorc imediat... Am un bileţel pe care scrie tot, aşteaptă puţin, nu închide, mă întorc imediat...

— Alo? Štefica, mai eşti la telefon?

— Sigur că da.

— Aşteaptă. Uite‑l. Simptomele de bază după care puteţi recunoaşte depresia. Depresia poate fi recunoscută după următoarele simptome interactive cum sunt: ezitarea... Mă asculţi?

— Te ascult.

— Cum sunt ezitarea, insomnia, pierderea interesului... Mă auzi?

— Te aud.

— Păi, spune atunci!?

— Ce?

— Ai simptomele astea sau nu?

— Am ezitarea și pierderea interesului, dar n‑am insomnie.

— Bine, mergem mai departe. Oboseală, accese de plâns, anxietate...

— Ce‑i asta? Ce‑ai spus, ultima?

— Nu ştiu precis, un fel de nervozitate, frică, aşa ceva...

— Am. Mai departe?

— Mai departe sunt sentimentul de disperare, senti­mentul de vinovăție, pierderea încrederii în sine...

Apoi negativismul şi tulburările gastrointestinale. Asta‑i tot.

— Am toate astea! Ce înseamnă... ce‑ai spus ultima dată?

— Negativism este atunci când vezi totul în negru, iar al doilea lucru e în legătură cu digestia, când nu ai poftă de mâncare şi aşa mai departe...

— Aha.

— Ce „aha“? Ai depresie sau nu?

— Nu ştiu. Am mare parte din toate astea...

— Atunci ai, doar parţială. Nu‑i aşa grav.

— Da.

— Štefica, mai eşti la telefon? De ce taci?

— Sunt aici...

— Acum ce mai e?! Sigur boceşti iar?!

— Da... Nu mai...

— E din cauza simptomelor!

— Ce să fac?

— Nu ştiu. Dacă aş şti, m‑aş vindeca singură. Ai un iubit?

— N‑am.

— Aşa mă gândeam şi eu. Găseşte‑ţi un iubit! E cel mai bun medicament pentru depresie. Cred că ştii?

— Nu ştiu...

— Štefica, ascultă‑mă! După ce termin de călcat mormanul ăsta de rufe, te sun eu. De acord?

— Bine.

— Linişteşte‑te. Toţi oamenii sunt mai mult sau mai puţin depresivi! Eu fac depresie în fiecare zi! Din zece în zece minute. Mă auzi?

— Da.

— Te sun eu. Bine?

— Bine.

— Haide atunci...

— Haide...

— Stai, nu închide! Să‑ţi spun o chestie... O ştii pe Matilda?

— O ştiu.

— A plecat într‑o excursie cu grupul la Palma de Mallorca. Şapte zile! Închipuie‑ţi!

— Chiar așa?

— Da, aia n‑ar face depresie nici moartă!

— Da’ ce cârâie în receptorul tău?

— Nu e de la receptor, ci de la papagal. Mi‑am luat un papagal. Nu ştiai? Nici n‑aveai cum. Papagalul ăsta înjură, închipuie‑ţi...

— Chiar aşa?

— Aha!

— Bine... Sună‑mă.

— Sigur. Numai să termin de călcat...

— Bine.

Dubravka UGREŠIĆ (1949-2023) s-a născut în Kutina, Iugoslavia. Şi-a făcut studiile la Universitatea din Zagreb, având dublă specializare, în limba rusă şi în literatură comparată. Vreme de douăzeci de ani a lucrat la Institutul de Teoria Literaturii din cadrul aceleiaşi universităţi, urmându-şi, de asemenea, cariera de scriitoare. De-a lungul anilor ’80, a publicat povestiri şi romane foarte apreciate, printre care Străbătând fluxul conştiinţei (1988), distins cu prestigiosul premiu NIN. Din cauza poziţiei sale critice faţă de excesele naţionalismului din fosta Iugoslavie, în 1991 a devenit victima unei violente campanii de presă, fiind numită „trădătoare“, „inamic public“ şi chiar „vrăjitoare“. Hărţuirile îndelungate şi ostracizarea din viaţa publică au determinat-o, în cele din urmă, să părăsească Croaţia în 1993. A continuat să lucreze la publicaţii europene şi să publice romane şi volume de eseuri, printre cele mai cunoscute numărându-se Cultura minciunilor (1995), Muzeul capitulării necondiţionate (1997), Cititul interzis (2001), Ministerul durerii (2004), Baba Iaga a făcut un ou (2007), şi a fost distinsă cu importante premii literare europene şi internaţionale. Cărţile ei au fost traduse în toată lumea.