Ohara Donovetsky

Vă oferim un fragment din romanul „Casting pentru ursitoare”, scris de Ohara Donovetsky, republicat recent la Editura pentru Artă și Literatură. Volumul a fost nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (secțiunea Cartea de debut) și la „Festival du Premier Roman“ de la Chambéry, iar în 2025 a fost tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura „Paradox”.

Capitolul I

Ce a uitat Haia

Sweet dreams are made of this/

Who am I to disagree...

Noaptea trecută, luni spre marţi, dacă nu ar fi dormit atât de profund, Haia ar fi ştiut că, deşi era în vis, vorbea cu mama ei:

Mama, uite ce e, ştiu că nu mai eşti pe lume, dar trebuie să mă lămureşti. Nu mă privi cu reproş, nu am înnebunit. Da, ştiu, toţi nebunii spun că nu sunt nebuni, mi‑ai spus de multe ori. Şi da, am grijă de mine, desigur. Ascultă, doar ştii că nu am încetat să mă gândesc la tine şi nici să vorbesc cu tine în cap. Uite ce e, aş vrea să‑mi explici ce se întâmplă. Îţi povestesc ce visez chiar acum, numai spune‑mi ce să înţeleg, te rog.

E o cameră spaţioasă, ca de cetate sau castel, cu un tavan înalt, care are în mijloc o fereastră prin care se vede cerul. De acolo, de sus, lumina cade pe o masă rotundă, la care stau două femei, aş zice, tinere, dar eu ştiu că nu sunt,  simt că nu sunt, şi habar n‑am cum de simt asta. E ca şi când ar fi acolo, dar parcă nu ar fi. Sunt aşezate pe jilţuri cu spătare înalte. Stau drepte şi înţepenite, ca nişte păpuşi uriaşe care aşteaptă un semnal ca să se poată mişca. Întâi sunt doar două, apoi uşa se deschide şi intră repede o femeie scundă, cu ochii mici –, seamănă cu un raton sau cu o nurcă. Ţine în mână un cufăr mic, argintiu, văd pe capacul lui desenul unei suliţe, dar ar putea la fel de bine să fie un fus. Una dintre femeile de la masă, o femeie înaltă cu părul negru‑lucios, o întreabă pe asta care tocmai intrase de ce a întârziat. O cheamă Grita, nu mă întreba de unde ştiu.

— Ai întârziat. De ce? întreabă rece Grita asta.

— Îmi pare foarte, fooarte rău, răspunde proaspăt venita. Am fost să iau caseta, adaugă imediat.

Înainte să se aşeze, pune pe masă în faţa scaunului ei cufărul ăsta de argint. Apoi se apleacă şi împinge cu un deget gheara clapetei şi îl deschide, ta‑taaa! Îl trece în tăcere unei femei cu păr roşu din stânga ei, care îl studiază, punându‑şi un lornion, cred. Lângă ea, sprijinit de masă, văd un baston sau un toiag sau un arătător, nu ştiu ce e. Când sipetul ajunge înapoi la prima femeie, cea mică şi veselă, aceasta îl închide cu grijă, apoi se răzgândeşte şi‑l deschide iar. Ca şi când nu prea voia să‑l pună aşa departe, femeia impinge încet sipetul spre centrul mesei. Ce era, mama, în cutia asta, în sipet, cum ai zice tu?

Întorcându‑se către femeia cu părul roşu, Grita pare că o întreabă ceva în şoaptă, la ureche. A treia femeie de la masa e îmbrăcată într‑o rochie de un albastru‑cenuşiu şi seamănă cu Buna, ştii tu, mama, are părul simplu pieptănat, strâns sub clame şi cu o fundă de catifea. A ei era maronie şi era legată la ceafă. Femeia asta are degetele lungi, cu articulaţiile deformate sau ca şi când nu ar fi avut oase la degetele de la mâini. Mă rog, femeia asta ridică ochii din caietul sau cadranul aflat pe masă în dreptul ei şi mi se pare că zice ceva de genul „ar trebui să trecem la planul nostru“. Toate cele trei femei vorbesc acum în şoaptă.

Culmea e că nu aud decât frânturi. Ce zic, mama?

— E timpul. Dacă toată lumea e de acord, zice întârziata. Şi tipa asta care e Grita trage aer în piept şi mi se pare că şopteşte „Autre temps, l’autre meurt“.

Apoi toate îşi încrucişează mâinile în faţă şi se prind de mâini una pe cealaltă, în timp ce şoptesc ceva cu ochii închişi.

Ei, mama mea, după cum se întâmplă în situaţii de‑astea, ştii lucruri. În vis, adică, ştii, nu? Şi uite, de data asta, nu ştiu ce să zic, parcă nu e visul meu. Ştii ceva de asta? Te rog frumos să îmi spui ce caută femeile astea în visul meu.

Haia ar fi putut să ştie asta, dacă nu ar fi dormit profund. Pentru câteva secunde, a deschis ochii în întunericul camerei. A văzut‑o pe Beca, bătrâna casei, stând pe marginea patului şi i‑a simţit mâna mângâind‑o pe frunte.

OHARA DONOVETSKY (n. 1969), absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995), este doctor în filologie și scriitoare. Semnează „Gramatica limbii române ca o poveste” (editura „Corint”, 2013, 2014), cartea de eseuri pe teme frazeologice „Vorbe la purtător în izmene pe călător. Despre cum folosești zicerile limbii române când ești departe și ți-e dor” (editura „Corint”, 2021), volumele de versuri „Meniu cu lupul în poală” (CDPL, 2022) și „Ce treabă are Gutenberg” (editura „Casa de pariuri literare”, 2024), epistolarul „Cozonac la patru mâini”, în colaborare cu Doina Jela (2021), și volumul de proze „Ceai de zahăr ars”, în dialog cu picturile Iuliei Șchiopu (Editura pentru Artă și Literatură, 2024). Este autoarea romanelor „Casting pentru ursitoare” (ediția I, editura „Polirom”, 2018), „Întâlnirile unei profesoare rătăcite” (editura „Casa de pariuri literare”, 2019) și „Puzzle cu pețitoare” (editura „Trei”, 2020), „Vedere cu solzi” (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). Este prezentă în antologii, cu eseuri în „Prof de română I, III, IV” (editura „Casa de pariuri literare”, pentru vol. III, „Spațiul dintre punct și virgulă”) și cu texte literare în „Nume de cod: Flash Fiction” (editura „Paralela 45”, 2019), „Literatura la feminin” (editura „Seneca”, 2021). Ține rubrica „Cuvinte-vedetă și cuvinte-doamne cu voaletă” din „Observator cultural”. Casting pentru ursitoare a fost nominalizat în 2018 la Premiile Uniunii Scriitorilor din România (secțiunea Cartea de debut) și la „Festival du Premier Roman“ de la Chambéry, iar în 2025 a fost tradus în limba bulgară de Vanina Bojikova și publicat de Editura „Paradox”.