Akira Mizubayashi

Prin amabilitatea editurii „Humanitas Fiction” vă punem la dispoziție un fragment din romanul „Suita de neuitat” de Akira Mizubayashi, publicat recent în colecția „Raftul Denisei” (traducere și note de Mădălina Ghiu).

„Suita de neuitat”, roman laureat în 2024 al Prix littéraire Guy Bedouelle și Prix littéraire des Musiciens, câștigând deopotrivă Premiul pentru roman și Premiul publicului, finalist în selecțiile Prix Goncourt, Prix littéraire Le Monde și Prix Jean Giono, transformă muzica într-o formă a memoriei și spune o poveste despre ceea ce timpul, violența și uitarea nu reușesc să distrugă.

În primăvara lui 1945, în ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, Ken Mizutani, un tânăr violoncelist japonez format la Paris și considerat un muzician excepțional, primește ordinul de încorporare. Înainte de a fi înrolat în armata fanatizată a împăratului Hirohito, virtuozul petrece o ultimă noapte de iubire alături de Hortense Schmidt. La despărțire, ascunde într-un prețios violoncel Matteo Goffriller din 1712 o scrisoare adresată unui necunoscut și îi încredințează instrumentul lui Hortense. Dorul și nevoia de a păstra vie amintirea lui Ken o împing pe Hortense să realizeze o replică a instrumentului. Șapte decenii mai târziu, Pamina, nepoata lui Hortense, care a ales să ducă mai departe meseria bunicii, va descoperi din întâmplare toate aceste obiecte și va pune în mișcare o investigație emoționantă care reunește muzicieni, lutieri și urmașii personajelor de odinioară, descurcând firele unei istorii în care iubirea, muzica și memoria se împletesc într-o partitură la fel de bogată și de surprinzătoare ca o suită de Bach.

Fragment:

„O scrisoare ascunsă în Goffriller din 1945! Cine și‑ar fi putut imagina prezența unei scrisori în interiorul unei găuri făcute în butuc?“ își spunea Guillaume în drum spre casă.

În după‑amiaza aceea, timp de trei ore consecutiv, repetase cu violoncelul Rei, împrumutat de Jacques pentru viitorul său recital. „Și ce violoncel e și acesta!“ se gândea.

Se simțea cuprins de o oboseală grea; începuse să‑și piardă atenția. Atunci a decis să ia o pauză. Și‑a făcut o cafea. Adâncit în fotoliul din camera de muzică izolată fonic, a luat o gură de cafea și a pus ceașca pe masa rotundă de mahon, așezată într‑un colț de lângă pianul cu  coadă medie. Apoi a închis ochii ca și cum ar fi fost cufundat într‑un exercițiu de meditație. Un fragment din conversația purtată în atelierul lui Jacques i‑a revenit. El: „Cine va păstra această scrisoare?“ Jacques: „Nu‑ți aparține, dar a fost în violoncelul tău Goffriller. Dacă ai păstra‑o până la noi ordine? Am trecut traducerea pe curat și i‑am dat‑o Paminei. Îți dau o copie“. Apoi câteva imagini cu Pamina succedându‑se una după alta: Pamina stând în picioare lângă Jacques; Pamina evocând descoperirea neașteptată a scrisorii, a anunțului, a fotografiilor din cele două violoncele; Pamina aplecându‑se asupra lui Pax animae pentru a rectifica plasarea „inimii“ etc.

Deschizând din nou ochii, Guillaume s‑a uitat la scrisoarea în japoneză aflată pe mijlocul mesei. Și‑a amintit de rezumatul scrisorii, făcut de Jacques. A rostit numele semnatarului scrisorii, pe care și‑l notase în carnețel: Ken Mizutani.

Deodată, o idee a pus stăpânire pe el cu o intensitate uluitoare. Îi ocupa toată mintea, era mai puternică decât preocupările prezente, mai urgentă decât orice obligație familială sau prietenească. Urma să meargă la Fundația Lorenzetti pentru a consulta arhivele referitoare la instrumentele marilor maeștri lutieri pe care fundația le‑a împrumutat câștigătorilor unor concursuri internaționale.

Câteva zile mai târziu, în după‑amiaza unei zile de la sfârșitul lunii octombrie 2016, Guillaume Walter s‑a trezit în sala tăcută de lectură a bibliotecii Fundației Lorenzetti din Geneva. La cererea lui, bibliotecara scosese un dosar mare, care conținea documente referitoare la instrumentele cu coarde pe care le deținea fundația, precum și la muzicienii cărora le fuseseră împrumutate. Guillaume cerceta istoria împrumuturilor violoncelului Matteo Goffriller din 1712.

Documentele erau clasificate în ordine cronologică și în funcție de fiecare instrument. Nu a avut probleme să afle cine, în jurul anului 1945, a fost în posesia instrumentului lui Matteo Goffriller din 1712. Astfel a descoperit că tânărul violoncelist japonez Ken Mizutani, în urma victoriei sale la Concursul Internațional de la Lausanne din 1939, a avut privilegiul de a cânta pe această capodopera a luteriei, din 1939 până în 1946. La acea vreme, este evident, împrumutul era pe șapte ani în loc de cinci, cum este pentru Guillaume. Când a câștigat premiul întâi la concursul de la Lausanne, Ken Mizutani avea doar nouăsprezece ani. În mapa transparentă care conținea o biografie a câștigătorului erau câteva tăieturi din ziare publicate cu ocazia concursului. Privirea lui Guillaume a fost atrasă de titlul de pe prima pagină al unei cronici, însoțită de o fotografie, apărută a doua zi în Gazette de Lausanne: „Ken Mizutani, incredibilul interpret al lui Elgar, venit din Orientul Îndepărtat“. O altă cronică, cea din Journal de Genève, se intitula: „Un tânăr talent excepțional, venit din Țara Soarelui Răsare“. Autorul acestui articol se minuna de extraordinara maturitate muzicală a lui Ken Mizutani, în ciuda vârstei sale fragede. Guillaume a aflat din acest articol că violoncelistul japonez s‑a dus să‑l viziteze pe Pablo Casals în 1938, la Prades, și că a primit sfaturi de la acest mare maestru timp de câteva zile.

O a doua notă biografică, mult mai succintă, a fost adăugată la cealaltă: relata moartea muzicianului în 1945; se afla la bordul unei nave de transport atacate de un submarin american. Matteo Goffriller din 1712 a fost returnat fundației de către Hortense Schmidt, lutier al muzicianului, în mai 1946. „Așadar, bunica Paminei a fost cea care a restituit instrumentul.“

La întoarcerea la Paris, Guillaume Walter a decis, după câteva momente de ezitare, să întreprindă o investigaţie. A mers la o agenție de detectivi particulari. A fost primit de un anume Paul Lamy. El i‑a destăinuit întreaga poveste a scrisorii găsite în violoncelul său; i‑a vorbit, de asemenea, despre demersurile pe care le făcuse la fundația elvețiană pentru a se asigura că Ken Mizutani fusese într‑adevăr beneficiarul instrumentului în momentul în care această scrisoare a fost strecurată acolo.

— Scrisoarea a fost scrisă de el, asta e sigur. Nu știu să citesc japoneză, dar, după părerea prietenului meu lutier, care înțelege perfect japoneza, scrisoarea este de la el și semnată de el. Se adresează cuiva indicat doar prin inițialele sale: R.K.

— Și ce doriți de fapt? Cu ce ​​​​vă pot ajuta? a întrebat Paul Lamy.

— Aș dori să găsesc familia acestui Ken Mizutani. Știu că a murit în 1945, la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Dar familia lui, fratele sau sora lui, nepoții lui, nepoatele lui… care probabil că locuiesc în Japonia sau în altă parte… cu siguranță nu știu de existența acestei scrisori… Aș vrea să le‑o înapoiez… chiar dacă Ken Mizutani ar fi vrut ca scrisoarea lui să nu fie citită de nimeni, cu excepția lutierului său… Apoi…

Guillaume Walter, stânjenit, a ezitat să‑și continue propoziția.

— Apoi, ce?

— Nu știu dacă este posibil…

— Spuneți totuși …

— Aș dori, dacă se poate, să cunosc identitatea persoanei menționate prin inițialele R.K. și, de asemenea, să descopăr familia acestei persoane.

— Bine, am înțeles despre ce investigație este vorba. Foarte rar ne ocupăm de anchete de genul acesta. Suntem mai mult cu divorțurile sau conflictele familiale, a spus Paul Lamy ironic.

— Dar o astfel de investigație ar fi posibilă?

— Nu avem prea des ocazia să mergem într‑o țară străină. Aș spune chiar că este extrem de rar. În orice caz, mie personal nu mi s‑a întâmplat niciodată să merg într‑o țară atât de îndepărtată. Dar nu este o treabă imposibilă. Suntem în contact cu colegi japonezi; ne vor putea ajuta în investigațiile noastre, chiar dacă la prima vedere par dificile și complicate. Cred că este posibil, da, este posibil, dar va dura, după cum vă puteți imagina… Și… cheltuielile și onorariile vor fi proporționale cu distanța și dificultatea…

Paul Lamy a zâmbit cu un strop de jenă.

Scriitorul japonez de expresie franceză Akira Mizubayashi s-a născut în 1951. După studii la Universitatea Națională de Limbi și Civilizații Străine din Tokyo, a plecat în Franța în 1973 și a urmat o pregătire pedagogică la Montpellier pentru a deveni profesor de limba franceză. În 1976, a absolvit la Tokyo un masterat de literatură modernă, apoi, în 1979, s-a întors în Franța ca student la École Normale Supérieure, unde și-a susținut doctoratul cu o teză despre Jean-Jacques Rousseau. Din 1983 predă limba franceză la Tokyo. În 2011, a câștigat Prix du Rayonnement de la langue et de la littérature françaises, precum și Prix littéraire de l’Asie pentru debutul său, Une langue venue d’ailleurs (2010). În 2013, a obținut Prix littéraire Richelieu de la francophonie. A mai publicat autobiografia Mélodie. Chronique d’une passion (2014), eseul Petit éloge de l’errance (2014), precum și romanele Un amour de Mille-ans (2017) și Inimă frântă (Âme brisée, 2019; Humanitas Fiction, 2021), recompensat în 2020 cu Prix des libraires, Prix Culture et Bibliothèque pour tous, Prix de la Ville de Deauville și Prix des Lecteurs des Écrivains du Sud. În 2022 apare romanul Regina inimii (Reine de cœur, 2022; Humanitas Fiction, 2024), urmat, în 2023, de Suita de neuitat (Suite inoubliable; Humanitas Fiction, 2026), laureat  în 2024 al Prix littéraire Guy Bedouelle și Prix littéraire des Musiciens – câștigând deopotrivă Premiul pentru roman și Premiul publicului –, finalist în selecțiile Prix Goncourt, Prix littéraire Le Monde și Prix Jean Giono. Cel mai recent roman al său, La Forêt de flammes et d'ombres, apare în 2025. În 2014 i s-a acordat distincția Chevalier dans l’Ordre des Arts et des Lettres.