Ovidiu Baron

Vă prezentăm trei poeme din volumul „și amintirea apă va fi” de Ovidiu Baron, publicat anul acesta la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția „Arcane”.

1

amanta nopţilor căzute din lună

cu picioare de carne rănită şi ochii de gheaţă

mă vei aştepta în lacrimi sub podul Mirabeau

şi eu îmblânzitorul de cuvinte şi flăcări

cu vocea aburindă

mă voi arunca

elegia se va scrie în cheia unui alt anotimp

cel în care se naşte sămânţa în pieptul tânăr

învăluit în manta Seinei iluminate

să nu fii tristă iubita mea

tandreţea ta mă va copleşi

cu fiecare zbor încercuit de nevroze

mă voi scălda în visul tău

ca într‑o baltă de soare

lasă‑mi amintirea să curgă amantă matură

în zorii unei sugrumate aşteptări

minte‑mă că nu am fost singur

nicio toamnă nu va fi lăsat să cadă

fructul zemos al copacului‑carte

prunci legănaţi în poala ta de mamă promisă

sătulă de crime

sub cerul care încă refuză să depună mărturie

sub cântecul lăutarilor clandestini

aşteptând să le arunc moneda din urmă

2

în sufletul ei de nămol colcăie şerpii de gheaţă

părul ei curge cu apa râului şi abia‑l încape

albia veche

neliniştită e Seine azi furtuna geme de jos şi de sus

ca o amantă cutremurată de nebănuite plăceri

în Notre‑Dame s‑au ascuns făpturile lumii

o arcă e catedrala arsă de focul credinţei

limbi de apă îi sapă sub temelie

şi dacă vreun rătăcit nu şi‑a adus sufletul încă

bilă de foc se va face

un vulcan de vise şi stricăciune

fereşte‑te de ziua în care nu te vei mira de nimic

un acordeon va cânta sub cerul Parisului

atunci vei revedea lumina nopţilor tinereşti

pe care o băuseşi cu ochii

şi amintirea apă va fi

3

în apele Seinei mi‑am săpat fântână

acolo am înecat amintirile iar şi iar

nopţile copilăriei

viermii luminescenţi mi se plimbă prin vene

te închipui aproape iubită necunoscută

din buzele tale mă îndop cu sânge şi cu uitare

Ovidiu Baron: „Am început să scriu poezie în disperarea pandemiei, ca un declanșator al prozei sau ca o carte de memorii deghizată în versuri. M-am regăsit însă în acest teritoriu odinioară inaccesibil. Pentru mine, memoria este o supra-temă în care navighează prezentul și formele fantomatice ale viitorului. Încălcând mereu limitele, poezia mea pare uneori proză, iar proza îmi este adesea poetică; fantomele viitorului sunt ființe care au trăit deja în carnea mea. Port în mine drumuri, copaci și case, un suflet de țăran încăpățânat și o nomaditate care mă face acasă în multe țări. Mă hrănesc din propriile traume ca dintr-un fruct interzis cu care mă otrăvesc conștient. Am certitudini de neînvins și, cu toate astea, habar nu am cine sunt. Îmi place să mă ascund în păduri și în mulțimi urbane, să o iau mereu de la capăt și să caut în amintire poteca din grădina bunicii, alergând desculț până la râu și dincolo de apele lui iluzorii”.