Înlănțuiți în șiruri lungi, sclavii așteptau să vorbească faraonul. Arșița se mai domolise acum, pe înserat, însă dogoarea și truda de peste zi îi făceau încă să gâfâie. În fruntea grupurilor de lucrători, biciuitorii gâfâiau și ei. De la locul său, Balto nu-l vedea pe cel ce se numea stăpânul lumii, cel care cheamă Soarele să răsară și al cărui cuvânt era poruncă pentru toată suflarea. Vedea doar un lung șir de spinări asudate și vărgate, iar dincolo de ele, în fața structurii ciudate pe care-o clădeau, o mulțime agitată de soldați cu pielea smeadă. Erau înalți și solizi acei soldați, îmbrăcați în armuri frumoase, mult mai impunători decât cei care roiau printre ei și nu le dădeau o clipă de răgaz.
Lângă el, bătrânul Tarbisu, prietenul său slab și deșirat, părea că se încăpățânează, cu fiecare suflu, să nu moară. Fusese deja acolo când ajunsese el pe șantierul ăsta blestemat și nimeni nu-și amintea vreo vreme când bătrânul acela să nu fi umblat printre blocurile de piatră, trăgând atât cât brațele lui fleșcăite mai puteau trage și îndurând loviturile cu ochii închiși.
Deodată, murmurul încetă, iar privirilor tuturor li se arătă el, stăpânul lumii. Urcat pe piedestal, faraonul îi cuprinse pe toți între brațele sale, apoi, fără a spune vreun cuvânt, coborî și se făcu nevăzut. Și, nu mult după aceea, o minune prinse a se petrece chiar în fața ochilor lor. Soldații cei înalți și frumoși se repeziră la cei care-i chinuiau pe ei zi de zi și prinseră a-i biciui fără milă.
Câteva clipe, sclavilor nu le veni să-și creadă ochilor. Cum de se petrecea o asemenea tărășenie? Apoi cineva începu să strige de bucurie. Și imediat altul îl imită.
Fusese o zi grea. Poate cea mai grea de până atunci, după socoteala lui Balto, de când fusese lăsat în urmă de ai săi și capturat de dușmani. Trudiseră până chiar înainte de-a fi aliniați și ar fi trudit și mai mult, de n-ar fi fost anunțată venirea lui Faraon.
– Faraonul a auzit de chinul nostru, spuse cineva.
Și mai multe strigăte de bucurie se auziră.
– Îi bat, ca să simtă și ei ce ne fac nouă! strigă altcineva.
Întreaga mulțime fu cuprinsă de delir. Lanțurile începură să zornăie, purtate în sus și-n jos de mâini ce nu-și mai găseau astâmpăr.
– Faraonul e milostiv! se trezi și Balto să glăsuiască. Ne așteaptă zile mai bune!
Însă atunci își privi prietenul, iar acesta, văzu el, nu-i împărtășea deloc bucuria. Nu țopăia și nu chiuia, ca ceilalți, ci dimpotrivă, suspina și legăna din cap ca unul care abia a aflat o veste cumplită.
– De ce nu te bucuri, bătrâne Tarbisu? Nu-mi spune că ți-e milă de ticăloșii ăia! Câteva guri de aer în tihnă, măcar, nu ne dau. Ne bat dacă ne tragem sufletul, ne bat dacă scăpăm dalta din mână, ne bat și dacă ne împiedicăm. Și pe tine te întristează suferința lor?
Dar bătrânul, ridicându-și ochii triști spre el:
– Ei, tinere Balto, spuse, nu suferința lor de azi mă tulbură, ci a noastră de mâine. Ei sunt biciuitori, treaba lor e să dea cu biciul. Află că nimeni nu biciuiește biciuitorii pentru că biciuiesc, ci pentru că nu biciuiesc destul.
de Alexandru Lamba
Comments