Camelia Cavadia

Scriitoarea Camelia Cavadia ne-a oferit un fragment din volumul său „Dansează când îți vine să plângi” publicat recent la editura „Trei”.

Pentru multă vreme, Raluca a fost orfana. Atât. Cuvântul înghițea orice altceva s-ar mai fi putut spune despre ea. E orfană, săraca — vorbele astea i-au fost carte de vizită, au mers înlănțuite, însemnând practic același lucru. Abia mai târziu fiecare și-a ascuțit sensul și a funcționat la potențial maxim.

Părinții Ralucăi muriseră pe loc într-un accident de mașină din care ea scăpase miraculos, fără nicio zgârie-tură. Crescuse știind că mamă-sa o împinsese cu putere din mașină cu o milisecundă înaintea impactului. Când, mare fiind, a întrebat-o pe bunică-sa de unde știe de gestul mamei, cine-i povestise ori nu cumva văzuse chiar ea mi-racolul, bunica Aurora s-a uitat urât la ea și a repezit-o: Ce întrebare e asta? Degeaba i-a explicat Raluca că nu pune la îndoială cele povestite, ci din contră, vrea să știe cât mai multe.

Când era mică-mică și se plimba cu bunică-sa pe afară, mergeau la cumpărături, ori venea cineva la ele, Ralu aștepta cu nerăbdare momentul în care avea s-o prezinte: Ea e nepoata mea, Raluca, e orfană, săraca! Imediat oamenii începeau s-o privească cu milă și com-pasiune. Doar că ea nu asta citea în ochii lor, ci interes și bunătate și era ceva foarte plăcut. Se poate ca acesta să fi fost și motivul pentru care micuța a început mai târziu să se prezinte aproape la fel; se poate însă să fi făcut-o și pentru că nu știa cum altfel. Mă cheamă Raluca și sunt orfană, zicea cu seninătate, de parcă dintre toate sensurile pe care le-ar fi putut avea cuvântul orfan, ea ar fi știut unul care să nu conțină pic de tristețe. Rostirea acestor vorbe năștea un efect imediat în ochii celorlalți și stâr-nea o grămadă de reacții. În ceea ce-i privește pe copii, alegea să creadă că e curiozitate.

Ralu orfana i s-a spus în primii ani de școală, lucrul care nu a deranjat-o câtuși de puțin. Abia din clasa a V-a, când a schimbat colegii și profesorii, a văzut că unii copii râd de ea și o arată cu degetul. Săraca a început să concureze serios cu orfana și cele două cuvinte, altădată gemene, s-au despărțit iremediabil. Un timp, n-a știut dacă i se spune săraca din cauza felului în care era îmbrăcată și a pachetului sărăcăcios, ori în semn de compătimire pentru ceea ce era de fapt: un copil fără părinți.

Și măcar dac-ar fi râs doar de ea, dar nu, de la un moment dat încolo au început să râdă și de bunicii ei. Bătrânețea lor era ceva ce trebuia imputat. Să nu ai măcar un părinte și să crești cu babalâci era ceva de neconceput pentru ceilalți copii. În astfel de momente părinții deveneau trofee cu care copiii se mândreau de parcă ar fi fost câștigate în luptă, prin efort, nu un noroc dobân-dit la naștere.

- Știu că e ciudat ce spun, dar toată adolescența am simțit că trebuie să mă ridic la nivelul mamei. Că sunt într-o permanentă concurență cu ea. O „bătălie“ pe care n-aveam cum s-o câștig din start. Nici măcar n-o cunoșteam pe mama. Habar n-aveam cum trebuia să fiu. Tot ce știam era că nu mă ridicam la înălțimea ei. Semănam teribil cu ea din punct de vedere fizic. Iar asta, în loc să mă ajute, mă încurca. De multe ori, bu-nica mă făcea să simt că nu meritam să port chipul mamei. Că era o blasfemie să arăt ca ea. Căutam s-o înțeleg. Probabil era îngrozitor să-i reamintesc în fiecare clipă de fiica pierdută pentru totdeauna. Era ceva insuportabil pentru orice părinte.

- Nu și dacă ar fi văzut în tine o parte din copilul ei.

Să fi simțit că fiica ei trăiește prin tine. Așa cum și era, de fapt.

- M-aș fi bucurat să fi fost așa. Din păcate, de câte ori dădea cu ochii de mine, își amintea că fata ei e moartă și că eu trăiesc. De parcă viața mea s-ar fi clădit pe pierderea ei. N-o lăsam nicio clipă să uite. În loc să se salveze pe ea, mama mă salvase pe mine. Am crescut simțind c-ar fi fost bine să fi murit eu atunci, nu ea. Și dacă aș fi putut alege, sigur că așa s-ar fi întâmplat. Doar că n-am avut nimic de ales. Când m-am făcut mai mă-ricică și am început să înțeleg durerea bunicii, i-am tot căutat apropierea fizică, sperând că dacă mă ia în brațe, mă miroase, mă simte, mă va recunoaște ca fiind a ei. Speram să descopere acea parte din mama care trăia în mine și să mă accepte. Așa cum fac animalele cu puii pe care îi adoptă, chiar dacă nu sunt ai lor. Dar pe care aleg să-i crească împreună cu cei născuți de ele, fără să facă diferențe. Uneori, când o simțeam cu garda jos, mă duceam și-i cuprindeam umerii cu brațele mele micuțe, dar bunica se prindea imediat ce vreau să fac. Mă îndepărta ferm, ca pe un pui de pisoi abandonat care caută să se pripășească undeva. Bunica n-a putut niciodată să uite. Pentru ea, fiecare apropiere era o trădare la adresa mamei. Pe ea o iubea, nu pe mine. Chiar dacă eram bucățică din carnea ei.

- Probabil i-a fost mai greu decât putem să ne imaginăm.

- Mama a fost copil dorit, făcut la bătrânețe, când aproape renunțaseră să mai creadă că s-ar putea în-tâmpla. A fost un copil adorat, iubit dincolo de orice rațiune. Nu știu de ce a trebuit să supraviețuiesc. De multe ori m-am gândit că nimeni nu a făcut pentru mine un gest atât de măreț ca al ei. Cu un efort suprem, m-a împins afară din mașină. Ce putea concura cu asta? Dar m-am și întrebat dacă m-a salvat cu adevărat. Dacă tot n-a trăit, nu cumva era mai bine să plecăm toți trei din lumea asta, împreună? Așa n-aș mai fi rămas nici eu orfană!

  Se spune că până la doi ani nu poți să ai amintiri.

Dar eu aveam. Cu toate că uneori mă îndoiam că sunt amintirile mele, mi-era foarte greu să cred că le inven-tasem. Nu mi-o aminteam pe mama doar senzorial; îi știam chipul și mâinile. Oricine ar putea spune că nu e greu să mi le fi imaginat de vreme ce semănam atât de mult cu ea. Dar eu îmi aminteam părul ei, textura lui, care nu era deloc ca al meu. Avea păr castaniu și ondu-lat. Al meu e blond și drept. Și chiar și imaginea asta ar putea fi „împrumutată“ din zecile de fotografii cu mama, înrămate și înșirate peste tot prin casă. Dar eu mă încăpățânez să spun că nu e așa. Eu o știu pe mama din ce am apucat să trăim împreună.

Știu că e ciudat ce spun, dar când mama n-a mai fost, noaptea, înainte să adorm, îi simțeam atingerea, îi simțeam parfumul și căldura. Era ceva ce venea din-spre ea, ceva ce am purtat mereu cu mine. N-aveam cum să-mi amintesc ceva ce nu trăisem. Mama fusese mereu specială și, chiar dacă trăise puțin, lăsase o urmă puter-nică în fiecare.

Mă răzvrăteam împotriva bunicii, împotriva răcelii ei, dar în sinea mea o înțelegeam. Știam de ce o plângea și de ce nimic altceva nu o mai putea mulțumi. Uneori și eu uram lumea pentru tot ce nu putea fi fără mama, fără ființa aia perfectă pe care mi-o aminteam. Și eu aș fi vrut să fi fost altfel, nu doar bunica.

- Vorbești prostii. Tu nu puteai urî pe nimeni.

Întotdeauna m-am mirat cum reușeai să rămâi atât de bună într-o lume atât de potrivnică. Totul era în contrast la tine: pe cât erai de săracă, pe atât de generoasă, pe cât erai de frumoasă, pe atât de firească, și cu cât erau unii mai răi cu tine, cu atât erai tu mai blândă.

- Cât de mult greșești!

- Nicidecum! Habar n-ai cât de multă lumină aduceai în jur. Uite așa, pur și simplu. Nu trebuia să faci ni-mic. Era de ajuns să apari.

- Mă faci să râd! Dacă te-ar auzi bunica...

- Cred că știa toate astea, dar îi era greu să recunoască, Dumnezeu știe de ce!

- Bunica nu mă lăsa să dorm cu ea. Dar câteodată îmi apropiam urechea de răsuflarea ei — să mă conving că doarme adânc — și mă băgam ușurel în pat lângă ea. Mă cuibăream cât puteam de bine în curbura corpului ei și mă gândeam că e mama, că stau în brațele ei și că nimic nu mă poate răni. Stăteam nemișcată și căutam să-mi reglez respirația în ritmul ei. Uneori reușeam, al-teori nu, căci bunica respira și inspira prelung, iar eu n-aveam atâta suflu. Rămâneam nemișcată, chiar și când dădea semne că se trezește, sperând să prelungesc mo-mentul cât mai mult. Până se dezmeticea și vedea că-s eu, bunica zâmbea ușor, ca și când ar fi visat și nu cred că greșesc spunând că și ea încerca să prelungească mo-mentul trezirii. Când nu mai era chip să stea nemișcată, deschidea ochii cu greutate și mă îndepărta grăbită ime-diat ce se dumirea că sunt eu. Mă împingea așa cum îm-pingi o mâță răsfățată căreia i-ai dat prea mult nas și ți s-a urcat în cap cu obrăznicie.

- Sunt sigură că te-a iubit, doar că n-a știut să-ți arate. Durerea pierderii propriului copil îi anihilase probabil orice putere.

- Știi, câteodată eram supărată pe mama de două ori, a continuat Ralu ca și când nu m-ar fi auzit. În pri-mul rând, pentru că mă lăsase orfană, apoi pentru că mă lăsase și fără bunică. Mulți oameni credeau exact con-trariul: că bunica mă iubește cât pentru doi. Nimeni nu bănuia că nici măcar nu mă putea privi în ochi. Că nu suporta să mă vadă. Sigur, la toate astea a contribuit și sărăcia noastră lucie. Degeaba o ajutam să facă curățenie în casele oamenilor, degeaba încercam să contribui și eu cu ceva, ea nu vedea decât că îi furasem fata, iar acum îi furam și bătrânețile. Ea și tataia Dumi ar fi putut trăi liniștiți din pensiile lor dacă eu n-aș fi avut nevoie de ca-iete la școală, ghiozdan, uniformă, pantofi, geci, fulare, rochii și-alte alea.

- Doamne, în ce sărăcie ați trăit!

- Îți aduci aminte celebrii mei teniși roșii? N-ai cum să nu-i știi. Toată lumea îi știa... de-atunci urăsc culoarea roșie. Mereu am fugit de ea ca de dracu’.

- Îi știu, da, am zis cu ochii în pământ. Dansează când îți vine să plângi

- I-am purtat până s-au rupt, chiar dacă ajunseseră să mă strângă insuportabil. În afara lor, mai aveam o pereche de ghete butucănoase, găsite de mamaia la ghenă. Erau cu două numere mai mari, dar le-am purtat cu vată-n vârf și mi-au prins tare bine. Din când în când mi le lustruia tataia cu cremă de pantofi neagră, reușind astfel să le acopere boturile jerpelite. Dar asta nu le făcea mai puțin oribile.

Nu i-am zis Ralucăi, dar toți ne miram pe vremea li-ceului de tenișii ei roșii. Erau din ăia chinezești, dar rezis-tau eroic. Din aprilie până la final de octombrie, Raluca îi purta cu sfințenie. Pe urmă venea rândul ghetelor — urâte, da. Mai mult ca sigur erau de băieți. Dar n-are-a face, și-au făcut treaba cu devotament.

Când am zis că primele lucruri pe care le-am ob-servat la Ralu au fost frumusețea și tristețea, am greșit. Observasem și tenișii. Culoarea lor aprinsă, în disonanță cu tristețea ei și în perfect acord cu frumusețea. M-au in-trigat din prima zi, apoi au devenit marca ei personală. Până să aflu cum o cheamă, i-am zis în gând „fata cu tenișii roșii“, nu „fata frumoasă“ sau „fata tristă“. Așa că mi se pare redundantă întrebarea Ralucăi. Îi știu tenișii roșii la fel de bine cum o știu pe ea.

- Cumpăr aproape compulsiv încălțăminte și mă întreb fără să vreau: de ce să cumperi atâtea perechi de încălțări, când viața ți-a demonstrat că poți trăi cu una singură?

- Nu despre ei ai scris în lucrarea aia?

- Îți amintești de asta? Nici nu mai știam dacă v-am povestit.

- Ne-ai povestit la un moment dat. Dar noi afla-serăm înainte să ne cunoaștem. Nici măcar nu eram în aceeași clasă. Pur și simplu se dusese vestea, toată lumea vorbea despre asta. În școală aveam o olimpică pe țară, care luase un 10 impresionant. Abia mai târziu am aflat despre ce scriseseși în lucrare.

- Nu știu ce ați auzit voi, dar mie mi s-a părut atunci ceva ce parcă nu avea legătură cu mine. N-aveam cum să fiu tocmai eu atât de norocoasă. Când am aflat că m-am calificat la faza pe țară la Olimpiada de română, nu mi-a venit să cred și, firește, m-am bucurat. Bucuria s-a risipit însă repede, când am aflat că olimpiada se va ține la Brașov. Cum puteam să ajung acolo? Mașină nu aveam, bani de tren nici atât… și nici nu mersesem vre-odată singură undeva. „Mergem împreună cu trenul“, mi-a spus profesoara de română, mirată că nu se califi-case nimeni de la filologie, ci eu, de la celălalt profil. „Ne decontează școala drumul, ne dă și diurnă“, a adăugat repede, văzându-mi fața speriată. Nici astăzi nu știu dacă deplasarea a fost plătită de școală sau din buzunarul ei. În orice caz, era o ocazie ca școala să fie reprezentată și ar fi fost păcat s-o ratăm.

Subiectele de gramatică mi s-au părut frumoase și le-am rezolvat imediat. Dar subiectul de literatură a fost cumva... neașteptat. Trebuia să facem o compunere li-beră — pe vremea aia nu se numea eseu — cu tema „O întâmplare care m-a schimbat“. Tema mi s-a părut nu doar un titlu, ci o întrebare pe care nu știam dacă vreau să mi-o pun.

N-am scris despre accidentul care m-a lăsat orfană — deși s-ar fi potrivit de minune — vorbisem prea mult în trecut despre asta, ci am ales să scriu despre veșnicele mele încălțări: tenișii roșii. Poate și pentru că eram de-parte de casă, că mă simțeam o anonimă al cărei nume Dansează când îți vine să plângi era protejat sub sigiliu — am prins curaj și am scris așa cum n-aș fi putut vorbi cu nimeni pe atunci. Acolo, de-parte, mi se părea că sunt doar un nume, doar un copil din alt oraș, și cât scriam compunerea eram de fapt o simplă foaie de hârtie. Așa că am pus în ea tot ce simțeam când trebuia să mă încalț. Tot ce nu puteam spune lumii, ceea ce nici mie nu puteam să-mi spun uneori. Atunci am descoperit că scrisul te eliberează, că hârtia poate să îndure tot ce oamenii nu pot. Scriam și simțeam că foaia mă îngăduie, ba chiar mă obligă să spun tot. Nu mai scriam pentru lucrare. Scriam ca să respir.

Îmi vedeam copilăria ca printr-o fereastră aburită și nu știu cum, nu știu de unde, am prins curajul să șterg geamul. În acele momente nu scriam despre încălțări, ci despre lipsuri și rușine, despre felul în care înveți să te faci mic chiar și când ai vrea să fii văzut. Despre zâmbetul forțat din momentele în care tot ce vrei e să plângi și să dispari. Dar și despre felul în care înveți să te obișnuiești cu ce doare până când durerea devine parte din tine. Uneori ești doar durere. Am scris fără oprire ui-tându-mă în mine și pentru prima dată am înțeles că nu eram vinovată de nimic. Fiecare cuvânt așternut pe hârtie a fost atunci o mică eliberare, fiecare rând o dovadă că totul poate fi spus. Lucrarea a ajuns să fie o mărturi-sire. Când m-am oprit, am avut sentimentul că nu mai sunt aceeași. Că în sfârșit s-a făcut loc în mine.

Mâinile îmi tremurau când am pus pixul jos ca după un act de mare curaj.

Cert e că le-a plăcut. Am luat premiul cel mare, adică am primit un teanc de cărți, și am devenit populară peste noapte. Am aflat rezultatul de la Olimpiadă odată cu ceilalți copii, la ora de română. Era atât de emoționată profa când ne-a anunțat, încât eu am părut mai puțin impresionată decât ea. Doar când mi-a zis că a citit și ea lucrarea am simțit că mă scurg cu totul. „Ești foarte ta-lentată. Sper să devii scriitoare într-o zi!“ mi-a urat ea, iar eu am tăcut, nici măcar nu puteam să-mi descleștez maxilarul.

Camelia Cavadia este licențiată în filosofie și jurnalism și are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este co­fondator al Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul „Vina”, care avea să fie desemnat cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry (Franța), un an mai târziu. În 2016, a apărut cel de al doilea roman al său, „Măștile fricii”, tradus în 2024 în limba spaniolă („Las máscaras del miedo”), în limba sârbă sârbă („Маске страха”) și aflat în traducere în limba macedoneană. În 2018 apare romanul „Purgatoriul îngerilor”, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți”, care se află în curs de traduce în limba spaniolă. Iar în 2022, la aceeasi editură apare volumul de povestiri adevărate dintr-o lume fantastică „Sufletul lumii”. La începutul lunii mai, tot la editura Trei, a apărut cel de-al patrulea roman al autoarei, „Dansează când îți vine să plângi”.