Tatăl nostru
Tatăl nostru care Te adăpostești în ceruri
și în gurile de metrou
care ne cazi odată cu ploaia pe cefe
și Te scurgi prin canalele pline ochi
Tatăl nostru care lași pâine pe masă
și înmulțești vinul și verile secetoase
și după ce îngăduința Ta ne satură gurile
scoți biciul din teacă
Tatăl nostru care ne arunci în dragoste
și ne uiți acolo mult timp
și când într-un târziu ne iei acasă observi
că ni s-a stafidit încântarea
Tatăl nostru care ne înghiți ca pe Iona
fiul lui Amitai
deși noi n-am evadat din Cuvânt
Tatăl nostru
care locuiești în păsări și în vârful peniței
miluiește-ne pe noi păcătoșii
când degetele Tale flutură peste lumi
năclăind orizontul
cântec de iertare
iartă Îndurătorule nestăvilita mea frică
nu te întoarce la clipa în care i-ai poruncit
supusei Tale să vină pe lume
era iarnă și ger și cineva colinda
și îngerii-n somn își strângeau lângă trup
aripile noi
de ce nu m-ai întrebat dacă lumea e ceea ce vreau
dacă sunt de acord să fiu corp și atât
necredincioasă îți sunt când scriu cuvinte amare
necredincios e pământul pe care îl calc
lăudat fie-Ți Numele
Tu n-ai răbdat ocara propriei voci
cuvintele Tale nu au plecat de la Tine
Ți-aștern acest poem la picioare
cât Tu în marea Ta dragoste te faci val
și precum Iuda mă săruți înainte
să-mi mături pe veci urma
paharul acesta ce nu cu fiere e plin
Doamne
dacă și Tu crezi că pot fi iertată
pentru zilele-n care n-am înviat întru totul
pentru zilele-n care n-am ars pentru Tine
Doamne
dacă și Tu crezi că sunt mai fragilă
decât râsul Tău când se trage cortina
și oamenii se așteaptă să fiu ce vor ei
Doamne
dacă și tu crezi că mâna mea va mai scrie
când trupul de carne va înnopta sub
pământ
Te-ndură și-ndepărtează paharul acesta
ce nu cu fiere e plin ci cu dragostea celor care
până la cer m-au iubit
fără ca eu la rândul meu să-i iubesc
orizont
la etajele superioare ale fricii
am urcat cu mult timp în urmă
ca o apă în care niciun pescar
nu se încumetă să-și încerce norocul
așa îmi e zarea
și ochii mei sunt ai deznădejdii și ai robirii
beau ceai mă gândesc că-i târziu
ca să mai fac tot ce nu am făcut
beau ceai mă gândesc că-i iar vară
că vocea mea-i un năvod luminos
de care ca o stridie se lipește
voia lui Dumnezeu
hibernală
și depărtările ah depărtările și vaietele lor ce pot fi
de nu duioasele zvâcniri ale nopții de care nu ne lăsăm întinați
cu Dumnezeu deasupra vremurilor și-a ochiurilor de apă
și a-nșelătoarelor prăpăstii ale memoriei
un cerc în alt cerc pulsând în furtună
și blând și în același timp trist precum o floare de mușețel
și cuvintele ah cuvintele ce facem cu ele
cu toată mărirea pe care-o vedem dârdâind
dar frica oare ce facem cu frica
și cu imaginea îngerului alungat de pe umăr
auziți și voi muzica o cărare prin sânge
o cărare lucind ca o dâră de aur
bucurați-vă cât carnea vă stă tot tânără și fermă pe oase
și gura când râdeți se prelungește spre lobul urechii
o altă zi dă să crape și iese din coaja ei în toată splendoarea
și eu la picioarele ei mă răsfăț și mă prefac c-am murit
că sunt un mort frumos luminând fântânile părăsite
și oamenii părăsiți și orașele părăsite și viețile părăsite
din dragoste din prea multă dragoste
de Flavia Adam

Flavia Adam este născută la Târgu Mureș, în 27.12.1982. Este licențiată a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației, din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Este profesor pentru învățământul primar, redactor al revistei „Neuma” (din anul 2017) și membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala București – Poezie (din anul 2018). A publicat poezie în reviste importante: „Luceafărul de dimineaţă”, „România literară”, „Viața Românească”, „Apostrof”, „Vatra”, „Familia” ș.a.m.d.. A apărut cu cronică literară în revistele „Neuma”, „Hyperion”, „Litere”, „Vatra”, „Libris”. A publicat zece volume de poezie, cele mai recente fiind: „duminicile de sub pământ” (Ed. „Tracus Arte”, 2016), „Raiul de urgență” (Ed. „Neuma”, 2017) și „Anotimpuri impare” (Ed. „Neuma”, 2022).
Felicitari, Flavia! Superbe poemele!