Ecouri itinerante

Noemina Câmpean
20 nov.
6 min de citit

Ecouri itinerante de avocado

(din turneul literar în România și Moldova)

După lansarea de la Cluj din 20 iunie a.c. a volumului meu de poezie Ecouri lichide de avocado (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2025, colecția Arcane coordonată de Andrei Zbîrnea), decizia de a prezenta cartea în mai multe orașe din țară venise firesc și deloc întâmplător. La planificarea entuziasmantă a turneului au contribuit nu numai curiozitatea publicului în privința titlului și a copertei (realizate de Darie Pop), ci și stilul aparte de scriitură poetică pe care îl practic, la intersecția dintre poezie, vers alb și lung, confesiune incomodă și analiză psihanalitică personală. Turneul de toamnă al Ecourilor a debutat la Paris, unde am onorat invitația Cristinei Hermeziu de a participa, împreună cu Raluca Nagy, la Clubul Cosmose și la discuțiile extrem de intersante și de provocatoare cu membrii acestui club de literatură. Lansările fructelor de avocado s-au petrecut, ulterior, în următoarea ordine: Timișoara (13 octombrie), Sibiu (15), Brașov (16), București (18), iar finalul turneului a avut loc în Moldova, la Chișinău (21).

*Cu Cristina Hermeziu & Raluca Nagy, Cosmose Club, Paris, 2 octombrie*

*Cu membrii Clubului de literatură Cosmose, Paris, 2 octombrie*

Scriam, pe Agenția de carte, în interviul dat lui Tudor Voicu cu câteva zile înainte de începerea turneului (căruia îi mulțumesc și pe această cale pentru inițiativă) că titlul volumului prelucrează în alcătuirea sa două poeme. Redau și aici câteva versuri-cheie din ambele. Primul: „când mama mi-a oferit o pereche de şosete albe am început să plâng/ în călcâiele lor se adunase inocenţa pierdută/ o palidă aducere aminte a mirosului de haine imaculate/ în fâlfâirea zăpezii abandonate în câmp/ pot spune că toate şosetele au ajuns departe numai eu nu/ sunt în acelaşi centru de greutate de avocado nesatisfăcător” (p. 27). Și, al doilea: „love story cu ecou lichid.(…)/ timpul ar fi imuabil nu numai în desfăşurare ci şi în transcriere/ lipit de întâlnirea noastră perpetuă/ din fiecare zi pe coridoarele facultăţii de litere/ sărutări şi îmbrăţişări. întârziere la cursul de tragedie greacă./ mi-ai promis că vom rămâne înlănţuiţi pentru totdeauna” (p. 67). Între astfel de zigzagări în lumea copilăriei, pentru a deplia relația cu mama mea, și revenirea lămuritoare în prezent pentru a mă raporta la chestiunea (de viață și) de moarte prin care a trecut soțul meu, Flaviu, se desfășoară arhitectura volumului, care nu este una liniară sau interpretativ-totalizantă, ci personală, inegală și fragmentară.

Întâlnirile foarte bogate, chiar fabuloase fără exagerare, cu publicul din fiecare oraș m-au determinat să conștientizez multe aspecte pe care, inițial, doar le intuiam. Ceea ce urmează să scriu face referire la și prelucrează răspunsurile mele în momentele de Q&A, de fiecare dată inedite, surprinzătoare și intense. În octombrie, pe măsură ce bifam lansare după lansare și eram expusă fluxului copleșitor de impresii și interacțiuni, dintr-un spațiu singular și din fiecare clipă unică în parte, devenise din ce în ce mai limpede, conform experiențelor trăite, că poezia mea nu este (și nici nu ar trebui să fie) scrisă pentru a fi consumată numai de poeți și de literați. Diferite orientări din poezia românească actuală se îndreaptă reducționist în această direcție... toxică și segregaționistă, parcă tocmai cu scopul de a crea, cu orice nouă apariție poetic-editorială, o distanță și mai greu de recuperat între cele două instanțe în cauză: poetul și cititorul. Ca și cum poeții ar constitui o rara avis ce s-ar închide într-un turn de fildeș, discutând metonimic aceleași subiecte, prelucrându-se în cenacluri, prin aceleași referințe de neînlocuit, într-un cerc exclusivist și restrâns, necontaminat de alte „deviații”. Deviația ar desemna în acest context ceva nesupus trendurilor. Însă un volum de poezie are doar existența pe care cititorul i-o conferă, în timpul lecturii, și imediat după, prin resemnificare și transpunere în universul său propriu. Despre acest aspect esențial a fost vorba în lansările Ecourilor, despre poezie ca artă a prezentului și a inconștientului, care trebuie să ajungă la toți oamenii, indiferent de vocație, profesie sau orientare politică, prin aceea că, deși poezia nu comunică lucruri identice cititorului, în urma ei rămâne ceva care poate fi decelat și asumat la nivel personal de către destinatar. Iar ecourile au fost, fără îndoială, voluminoase (nu glumă) și solide din partea tuturor celor prezenți.

Pe de altă parte, am amintit de acest rest și atunci când am fost întrebată despre legătura dintre literatură și terapie în poezia mea: există într-adevăr rezonanțe feminist-terapeutice, însă nu ca o direcție social-politică, ci ca o investigație pur psihanalitică. Or, psihanaliza merge dincolo de terapia în sens comportamentalist sau chiar existențial. Un fir (mai multe fire, e drept) se ivește și trebuie descoperit, cu propuneri de rezolvare (incompletă) în stânga și-n dreapta, prin urmare o repetiție de teme, nu și de forme, nu a aceluiași, ci a noului (Kierkegaard dixit), deoarece rememorarea e de fiecare dată diferită, cu alt chip și altă țintă. Iar ceea ce ocupă scena vizibilă și disponibilă privirii tuturor este actul rememorării; pentru a vedea dincolo de rememorare, trebuie să urci câteva scări. Memoria inconștientului nu este, de altfel, un rezervor de idei sau imagini, nici nu putem vorbi de o anamneză în sens platonician. Apoi, există evenimente tratate poetic pe măsura producerii, dar aceasta nu înseamnă aproape deloc că literatura produce sau ar fi produsă pentru a facilita terapia. Dimpotrivă, cuvântul scris poate avea „darul” de a adânci golul sau, pe de altă parte, de a produce un preaplin al angoasei (« le manque du manque », conform lui Jacques Lacan) și de a augmenta angoasa, tocmai pentru că mărcile evenimentului traumatic au revenit deja în prezent cu fiecare recitare în parte. Din moment ce pentru noi, psihanaliștii, „inconștientul e structurat ca un limbaj” (același Lacan), poemele din Ecouri se prezintă stratificat, trecând prin cotidian și mitic, pentru a ajunge la modalitatea psihanalitică: subiectul ca emițător și vehicul al aceleiași limbi a inconștientului propriu, indiferent de limba sa maternă, deși se declină în ea. Fiind „ca un limbaj” și nu „un limbaj” ca atare, inconștientul, cel puțin cel simbolic, nu se poate reda pe sine cursiv, fără rest sau procent de trădare de la un sens la altul, de la o enigmă existențială la alta. La fel cum se petrec lucrurile și în cazul traducerilor dintr-o limbă în alta: mereu rămâne ceva pe dinafară, un rest intraductibil…

Mulțumirile și recunoștința mea se îndreaptă către:

Editura pentru Artă și Literatură; Violeta Borzea, pentru publicare și susținerea oferită; Andrei Zbîrnea, cu care am stabilit forma finală a corpului poetic, pentru promovarea și sugestiile ce mi le-a oferit.
invitaților care au prezentat și au analizat Ecourile la lansări (în ordine cronologică): Doina Gecse Borgovan, Valentin Derevlean, Mihai Rusu, Olga Ștefan, Cristina Hermeziu & membrii Clubului Cosmose Paris, Melania Cincea, Robert Șerban, Henrieta Mihaela Artimon, Savu Popa, Radu Vancu, Cristina Boncea, Robert Gabriel Elekes, Cătălin Stanciu, Mihail Vakulovski, Daniela Luca, Ștefania Mihalache, Andrei Zbîrnea, Iulian Ciocan, Nadejda Ivanov, Maria Pilchin.
librăriile-gazde: Book Corner Librarium Cluj-Napoca, Maison de la Vie Associative Paris, Cărturești Operei Timișoara, Humanitas Constantin Noica Sibiu, Humanitas Brașov & Cenaclul Tiuk!, Cărturești Modul București, Cărturești Muzeu Chișinău.
realizatorii de emisiuni televizate care m-au invitat să discutăm despre Ecouri: Raul Băștean (Dublă personalitate, Teleuniversitatea Timișoara), Nadine Vlădescu (Jurnal Cultural, TVR Cultural București), Alisa Tanas (Live Studio Moldova 1), Val Butnaru (Vânturile, valurile, Jurnal TV).
esențial: toți participanți; unii au călătorit pentru a fi alături de mine; alții au intervenit, mi-au transmis gândurile și senzațiile lor înainte și după lectură, câțiva mi-au adresat scrisori în urma evenimentelor, o parte mi-au cumpărat flori și alte cadouri unice, mulți mi-au dăruit cărțile lor, iar majoritatea au promovat cartea prin viu grai și pe rețelele de socializare, nemaipomenindu-i pe cei care au scris sau vor scrie cronici. Fără implicarea voastră, acest tumult de „avocado” poetic nu ar fi fost posibil! În semn de mulțumire, un poem-îmbrățișare din Ecouri, ce propune mai multe jocuri hermeneutice pornind de la semnificația numelui meu: