Despre poezie

FUNCȚIA MAGICĂ A POEZIEI

Introducere

În momentul în care achitam preţul lucrării „Conceptul modern de poezie” a lui Matei Călinescu, mi-am pus întrebarea de ce ar citi cineva o carte despre poetică, scrisă şi publicată cu mai bine de jumătate de secol în urmă, într-o perioadă depăşită istoric, cultural și sub multe alte aspecte?

Răspunsul a venit degrabă, plecând tot de la o întrebare, deloc retorică: dar istorie de ce ar citi cineva? Tot ce se adună scris în acel domeniu aparţine trecutului, epocilor apuse şi lăsate în urmă, nu de puţine ori condamnabile şi condamnate. Pur şi simplu, de ce am citi cărţi mai vechi de un anumit număr de ani, dincolo de studiul acelor vremuri? Pentru valoarea lor literară, filozofică, ştiinţifică, spre exemplu. Nu-i putem ignora, nu putem şi nu avem voie să îi uităm pe marii scriitori sau filozofi şi implicit operele acestora, doar pentru că actualitatea s-a îndepărtat de viziunile lor. Şi apoi cultura de la un anumit moment dat, chiar dacă îmbătrânește, nu moare și nici nu poate fi schimbată, ci devine izvor, bază, forţă motrică, modelând astfel nu doar forma, ci şi esenţa culturii care se construieşte mai departe.

Într-o societate care nu consumă literatură, iar cititul se rezumă la cărţile de strictă specialitate – şi acelea în limita nevoii – cum ar putea poezia să reţină ochiul, mintea şi mai ales sufletul contemporanului pragmatic, dacă nici măcar proza accesibilă nu reuşeşte această performanţă?! În aceste condiţii ar avea vreo şansă o teză de doctorat publicată în 1972 care tratează istoria evolutivă a conceptului de poezie şi a versului însuşi, de la romantism la suprarealism? Iată că a avut una minusculă şi sunt convins că n-am fost singurul care a dat ceva mărunţiş pentru o lucrare infinit mai valoroasă decât preţul ei de raft.

Un alt motiv al unei astfel de lecturi, nu foarte uşoare – având în fiecare capitol zeci de trimiteri către studii anterioare vaste – este acurateţea cu care sunt analizate etapele și implicatele poeticii. Prin poetică înțelegem nu doar maniera caracteristică unui poet, ci întreg ansamblul de forme și principii de exprimare poetică așa cum sunt influențate de epoci sau curente literare.

Sigur, putem fi de acord cu autorul sau putem îmbrăţişa opinii divergente faţă de unele aspecte tratate, însă etatea lucrării nu face parte din criteriile avute în vedere pentru achiziţionarea cărţii. În răstimpul jumătăţii de veac care a trecut, nu a existat nicio descoperire, niciun progres sau măcar revelaţie care să producă vreo consecinţă în sensul infirmării celor expuse în cadrul analizei lui Matei Călinescu. De altfel, eseistica dedicată poeziei de Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Stephane Mallarme, Andre Breton, Mihai Eminescu și altii, nu avea cum să sufere mutații de acuratețe a conținutului analitic.

Truda mi-a fost îndoită de puţinătatea cunoaşterii mele în domeniu şi din acest motiv, implicit de sfiala cu care m-am apropiat de text. Ca unul care a lecturat poezie românească începând cu Vasile Alecsandri şi s-a oprit la Blaga, zăbovind îndelung cu Eminescu, iar mai apoi a sărit la contemporanul Laurenţiu Ciprian Tudor, m-am considerat a fi îndrăgostit de poezie, însă mai degrabă un amorez platonic decât unul pătimaș. Nu ştiu căror impardonabile împrejurări se datorează faptul că mult timp lecturile mele l-au ocolit pe Nichita Stănescu, deşi gustasem câte ceva din Minulescu, Radu Gyr, Păunescu şi alţi câţiva. Poate n-a fost în zadar această întârziere, versurile lui Nichita necesitând o anumită maturitate culturală pentru deplina lor înțelegere.

În fine, lecturând cartea, nu ne poate scăpa anvergura, calitatea scrierii, limbajul, rigoarea ştiinţifică şi nu în ultimul rând ţinuta unei lucrări de doctorat provenite dintr-o epocă în care titlul academic se obţinea după un studiu extins, aprofundat şi departe de orice superficialitate comercială. Diploma confirma valoarea profesională a posesorului şi nu doar titlul de doctor în sine.

Intenție și premisă

Funcția descriptivă, imitativă, lirismul, antipoezia căutătoare de originalitate, toate par demult depășite. Avangardismul și postavangardismul, trasformate sau nu într-un fel de neoavangardă, nu pot ține pasul cu evoluția accelerată a vremurilor și a omului aferent lor. Modernismul, nu se actualizează nici el în permanență, rămânând ancorat în epoca în care s-a născut, s-a dezvoltat și și-a atins apogeul. Metamodernismul ar vrea să țină balanța între poezia care încearcă „revalorificarea categoriilor estetice premoderniste” și cea „care are în vedere o depășire cu orice preț a strategiilor postmoderne”. Pe de altă parte, contemporanul, în sens comun, se redefinește la nesfârșit prin simpla sa semnificație. Zbaterea haotică a lumii ce pare să-și piardă orice sens, tocmai în încercarea de a-și găsi sensul, atinge și arta poetică, prin aceea că un stil bine definit și dominant nu se poate cristaliza. Dar mai important decât a determina care este poezia începutului de mileniu, cărui curent artistic, orientări sau mișcări culturale i-ar aparține, mi se pare altceva. Anume paradoxul generat de faptul că îndepărtarea ei de orice reguli de formă sau limbaj, a reușit totuși să deschidă un orizont de o profunzime mult mai mare decât versificația clasică, aspect pe care vom încerca să îl înțelegem în cele ce urmează. Opoziția dintre logica poeziei și logica științifică a devenit o condiție proprie versului, tocmai pentru a-i contura dimensiunea ce i se cuvine.

O încercare de acest fel, în a explica ceea ce îmi permit să denumesc „funcția magică a poeziei”, dincolo de aspectele istorice, se desfăşoară sub acoperirea unei abordări pseudo-filozofice din domeniul esteticii și al psihologiei, mai degrabă decât sub a uneia lingvistice sau filologice. Optez pentru această sintagmă – funcția magică – întrucât, cel puțin pentru moment, nu identific o cauză concretă, explicabilă sau măcar palpabilă, care produce asupra cititorului efectul în cauză. Așadar, ne păstrăm mereu aproape sau în preajma unei abordări a relaţiei poet-poezie-cititor, cu inevitabile incursiuni în aria psihologiei, întrucât construcția poetică (deși genială) nu poate conduce la rezultatul sesizat, fără o receptare corespunzătoare, influențată de capacitățile psiho-intelective ale destinatarului, caracterul, sensibilitatea afectivă și emoțională, cultura sa.

Poetul are deplină proprietate asupra poeziilor sale, în toate sensurile posibile. Cu toate acestea ele nu îi aparţin. El doar le scrie pe un ecran sau umple cu litere „deşertul de pe hârtie”, cum spune poetul contemporan mai sus evocat. Doar că poeziile nu se scriu şi nu se (în)tipăresc pe hârtie, ci pe suflet de om. Aşa că poetul face un lucru mărunt. Trasează o axă, ridică o schelă, generează osatura lipsită de prea multă carne, pe care în funcţie de ce mai găseşte fiecare prin el însuși, mintea închipuie adevărata poezie – carne crescută pe acel schelet, diferită pentru fiecare, aşa cum trupul şi chipurile noastre sunt asemănătoare, dar niciodată congruente.

Deși scrie cu asiduitate, poetul face un lucru aparent mărunt. Ni se pare că apasă banal pe trăgaciul poeziei, iar versul său se înfige în pieptul nostru. Chiar dacă uneori ne doare, versul poetului doare a bucurie și alinare. Pentru că arma lui este unică: nicio alta nu aruncă proiectile care pot înflori. Cu toate acestea omul-poet „nu face mare lucru”, pentru că poezia lui capătă întotdeauna forma interioară a destinatarului. Abia atunci devine poezie. Dacă poetul ar fi singur pe lume, poezia n-ar avea niciun rost, rămânând pentru vecie în aceeaşi unică matrice. De aceea cred că poeziile nu aparţin poetului, ci acelora care le modelează după infinite chipuri și asemănări proprii. Poetul doar le scrie. Sau mă înşel eu oare, iar poeziile aparţin poetului cu totul? Chiar dacă le scrie cu râvnă, el nu le împarte, nu le vinde... ci își deschide sufletul, așa cum deschizi spre în afară, brusc și cu ambele mâini deodată, ferestrele casei tale. Iar poezia își ia zborul precum un colibri de topaz. Așadar, cui aparține poezia? Celui care o scrie sau celor care o primeasc în atâtea feluri? Ori poate am pus întrebarea greșită, în timp ce trebuia să observ ceva mult mai important. Anume că poetul este omul capabil să scrie cu sufletul lui pe deşertul din sufletele noastre. Iar versul, acela care înflorește în pustiul din noi, dă naștere din loc în loc unor oaze unde ne oprim uneori din iureșul lumii și ne dregem sufletul ca să ne putem purta mai departe crucile. Iar pentru asta, suntem datori să îi spunem poetului, „Mulţumesc!”

Mică istorie subiectivă

Unele constatări vechi se impun în actualitate prin simpla forță a evidenței lor. De la Aristotel şi poate chiar mai devreme, se cunoaște că orice creaţie izvorâtă din emoţie, produce la rândul ei emoţie. Emoţia e anterioară raţiunii și ca apariție a manifestării sale pe scena vieții, dar și ca răspuns al ființei capabile să o simtă sub influența unui stimul. Starea interioară a poetului exploatează starea interioară a cititorului (ce dulce supliciu, această exploatare!). Prin asta se crează o comunicare ce nu este nici verbală și nici scrisă. Iar pe măsură ce mijloacele poetice se epuizează, dorința de a exprima emoția generează o bună parte din combustia poetică și o împinge într-o direcție inedită. Poezia în hainele sale noi, reconfirmă nevoia omului de un frumos mai sofisticat, mai elegant.

Chiar dacă manifestarea poeticului se face cu precădere prin vers, o regăsim și în diverse arte vizuale, precum pictura, sculptura, fotografia sau muzica, dansul și chiar arhitectura. Blaga, poet până în străfunduri, nu s-a dezminţit de această vocaţie nici chiar în lucrările sale filozofice – acolo unde nu poezia, dar nici măcar expresivitatea literară, nu se simt acasă. Exprimări de genul: „... un elefant într-o vitrină cu vase alcătuite din sunet îngheţat, din tenebre şlefuite sau din eter cizelat” sau „Un filozof când se plimbă printr-o pădure, nu se plimbă printre trunchiuri, ramuri și frunze. El se plimbă printr-o pădure de rădăcini” sau definind simţul comun: „…este materia pe care o macină filozofia spre a-şi face loc în lume”, sădesc esenţa poetică în aceste texte din „Trilogia Cunoaşterii”. Evident, aici nu avem poezie în sensul consacrat, dar avem acea poezie ce ne caută sufletul spre deplina lui alinare.

Desigur, în răstimpul scurs de la data conceperii lucrării „Conceptul modern de poezie”, care s-a constituit în imboldul modelator al considerentelor de față, poezia a continuat să sufere modificări, atât ca structură, cât și în conceptualizare. Dincolo de curente literare şi stilistice, de şcoli, ere sau capete de lume, versul are o viaţă proprie, cam ca orice fiinţă vie. O viaţă desigur mai îndelungată, fără a fi mai lentă ci, dimpotrivă, tumultuoasă şi plină de toate simbolurile pe care mintea omenească i le hărăzeşte prin conţinut. Dar nu numai prin conţinut! Şi tot la fel ca orice fiinţă, poezia evoluează. Nu din punctul de vedere al subiectului – care s-a diversificat inevitabil – şi nici din punctul de vedere al limbajului, al exprimării sau al construcţiei – care s-au şlefuit în mod necesar. Evoluţia îi atinge deopotrivă acea esenţă care o face magică. Devine din ce în ce mai mult din poezie a textului – al unui text riguros – o poezie a imaginii şi mai mult, una a ideii, a sentimentului. Însă nu vorbim de cuvinte care evocă minţii o imagine ce poate fi privită de ochiul ei. Mai degrabă suntem în prezenţa unor idei şi imagini care se adresează unui simț încă necunoscut. Odată trecute prin filtrul gândirii şi înţelese, alteori chiar ocolind meşteşugit înţelegerea raţională, ele nu se mulţumesc să rămână acolo, ci coboară, căutând să se cuibărească în piept, în acea substanţă de natură spirituală şi de sine stătătoare pe care nimeni nu a văzut-o până acum, deşi mulţi am surprins-o în oameni și versuri. Menirea poeziei este aceea de a bucura „substanţa”– aceasta fiind în cele din urmă şi intenția poetului: de a mişca nu trupul, nu neapărat mintea, dar obligatoriu, „nimicul” denumit suflet.

Mă întrebam, acum mulţi ani, cum s-ar mai putea scrie după perfecţiunea eminesciană – ca să rămânem la limba pe care o percepem cu toate subtilităţile ei. Desigur, era aici în primul rând o greşeală de abordare a condiţiei poeziei, întrucât cu toată evoluţia ei, nu suntem în prezenţa unui proces de diversificare de la bun către mai bun. Aşa cum ne învaţă legile biologiei că nu există fiinţe mai mult sau mai puţin evoluate, pentru că fiecare face perfect faţă condiţiilor de mediu în care trebuie să îşi ducă traiul, tot aşa, orice poezie de o anumită calitate este perfectă şi suficientă în sine, nefiind necesar să concureze cu altele pentru vreo întâietate statistică. Totuşi, curiozitatea mea îşi avea un oarecare rost, întrucât dacă s-ar fi căutat şi perpetuat acelaşi gen de perfecţiune, poezia românească s-ar fi nivelat într-una adezivă, epigonică. Ceea ce nu caracterizează nicidecum spiritul poetului. Desigur că „inovațiile” care au determinat şi determină în continuare evoluţia ei, nu se limitează la schimbarea rimei cu versul alb, la eliminarea semnelor de punctuaţie sau ignorarea regulilor ortografice.

În poezia noastră marile momente de cotitură care au condus la apariția unei funcții magice a poeziei au fost originalitatea lui Arghezi, care a găsit o nişă evolutivă neexplorată până atunci și dimensiunea ideatică, nu doar forma diferită a versului, pe care ulterior a început să o practice Blaga. Următorul imbold a fost imprimat de Nichita Stănescu. Practic de la el începând, conceptul de poezie și-a lărgit limitele, atât pentru poet cât și pentru cititor. Ceva mai încoace în timp, poezia continuă să se dezvolte spre noi sensuri, să capete noi atribute. Ignoră forma şi rigorile versificaţiei clasice, oarecum desuete, ceea ce nu trebuie nicidecum confundat cu lipsa de valoare. Ea se adaptează unei evoluţii care se cere și care pare firească din acest punct de vedere. Scapă de corsetaje şi câştigă o libertate ce îi permite să fie mai profundă, mai ambiguă, mai ermetică uneori, dar mai totdeauna mişcătoare de sentimente, generatoare de trăiri, îndemnând la reflecţie, la bucuria cititului tocmai din aceste motive.

Expunere

Poezia în faza ei actuală tinde să fuzioneze, în mod fericit, cu alte genuri. Proza, poetică sau nu, dar cu accente poetice, încântă și prin sonoritatea ei, dar mai ales prin simbolistică. Alteori poezia devine cugetare ori poate aforismul – în deplină libertate – se transformă în poezie. Versul filozofează, răsuceşte şi se răsuceşte, deschizând într-o clipă orizonturi ce pot fi închipuite şi pipăite numai cu ceva ce încă nu știm ce este. Te poartă în lumi şi direcţii vaste şi minunate. Te poartă în nesfârşita şi mereu neînţeleasa lume a eu-ului propriu, chiar dacă un puritan ar putea spune că este doar o proză meşteşugit scrisă. Dezvăluie subtilități și sugerează sensuri la care libertatea absolută și omnidirecțională a prozei poate doar visa. Desigur că şi versul clasic este capabil de toate acestea, iar condeiul poate că este cu atât mai meşteşugit cu cât urmează ambele direcţii deodată. Înclin să cred că poezie ar trebui să se numească cea „veche”, cu rime, iambi şi trohei, chiar dacă tinde să devină un dinozaur al literaturii. Cea nouă – o nouă specie, exact ca şi mamiferele care au cucerit lumea prin adaptare și deci evoluţie – ar trebui să capete un nume nou, demn atât de strămoşul său, cât şi de coordonatele sale actuale. Dar felul în care trăiește și se manifestă această nouă specie, este unul paradoxal: simbolistica primește o nouă haină, reușind să schimbe nu doar registrul discursiv și semnificația textului, ci și modul în care percepem noua realitate pe care o generează. De aceea am fost curios să înţeleg extraordinara putere a unei transfigurări artistice care are darul de a ridica trăirile omului – fiinţă eminamente raţională – mult deasupra nivelelor accesibile prin orice raţiune a sa. Mai mult, prin nonsensuri logice, arcuite meşteşugit peste imaginaţia lui, fără rigori metrice, face concurenţă extazului religios.

Din aceste puncte de vedere, al modului de funcţiune și al efectului, găsesc o asemănare pronunţată cu trăirile extatice generate de credinţă, şi aceasta sprijinindu-se, în viziunea lui Freud, pe „distorsionarea delirantă a imaginii lumii reale... punând oamenii într-o stare de infantilism psihic”. Altfel, din perspectiva unei absolute rigidităţi intelectuale, nu ne putem explica de ce atât una cât şi cealaltă, provoacă o stare extatică prin declamarea unor aberaţii logice. Însă diferenţele uriaşe dintre poezie şi credinţă, existente sub multe alte aspecte, individualizează arta poetică, inclusiv din perspectiva trăsăturii revelatorii. Nici motivaţia, intenția sau finalitatea poeziei – asta chiar dacă avem şi o poezie patristică – nu coincid cu cele ale credinţei religioase. Codificarea și corelativ, decodificarea specifică poeziei nu pun niciun fel de cătuşe imaginaţiei şi nu o orientează pe niciun făgaş mistic.

Interpretând în scop demonstrativ din unghiul unei rigidități intelectuale absolute poezia de o simplitate dezarmantă – „Autoportret” de Nichita Stănescu, putem înțelege mai exact funcția sa magică.

„Eu nu sunt altceva decât

o pată de sânge

care vorbeşte”.

Evident, omul nu este o pată de sânge; pata de sânge nu vorbeşte; omul eventual ajuns o astfel de pată, cu atât mai puţin. Cu toate acestea nu putem ignora dezvoltarea semnificaţiilor și simbolurilor la care imaginaţia noastră începe să lucreze imediat ce textul este sesizat în cheie poetică, pornind de la identitatea dintre fiinţă şi pata de sânge. Ceea ce nu deducem, întrucât deducția este o concluzie rațională, dar înțelegem imediat, este insignifianța ființei și, pe de altă parte durerea, suferința provocată de conștiintizarea existenței și a unei asemenea identități. Deși stă mărturie unei nenorociri, pata de sânge nu este un simbol consacrat al acesteia. Însă tot ce deține poetul în portofoliul cunoștințelor și sentimentelor sale, de toate felurile, alături de caracteristicile sale psihice, l-a determinat spre o astfel de formulare (în/con-cepută rațional în procesul intelectiv al creației). Textul ajunge la cititor, care primește, asimilează și prelucrează ceea ce poetul a sugerat indirect. La rândul lui cititorul posedă înzestrări asemănătoare, la care se adaugă eventual informații și comentarii despre poezie, despre Nichita Stănescu, trecerea lui în neființă etc. Astfel, beneficiază de o gamă extinsă de „instrumente” care îl ajută și îl orientează spre o corectă percepție a intenției autorului. Desigur, uneori poate spre mai puțin, alteori chiar la mai mult decât a dorit poetul. Capacitatea omului de a fi deopotrivă şi în acelaşi timp logic, rațional, abstract şi sensibil, nu este de ajuns să explice logica intrinsecă a versului, fiind necesară şi acea „logică a afectului” sesizată de Novalis, de care pomeneşte Matei Călinescu.

Demersul poetului este îndreptat spre a sugera şi a se apropia de sublimul de nedescris şi de neatins, recurgând la asocierea aparent iraţională a unor noţiuni şi stări, la juxtapunerea extremelor ireconciliabile, la înzestrarea unor nonsensuri cu valenţe estetice capabile de transfigurarea de care ne ocupăm. Dar trebuie să fie chiar mai mult de atât, pentru că, aşa cum Allan Edgar Poe afirmă citat de M. Călinescu, „poezia nu exprimă, ci crează frumusețea”. Aș spune eu, pentru că frumosul are propria sa raţiune şi un organ dedicat de receptare şi înţelegere, de „prelucrare”, organ pe care inteligenţa superioară a poetului caută instinctiv să-l îndestuleze. De data aceasta mă feresc să îl denumesc suflet. Logica afectului intră în funcțiune pentru că în momentul când cititorul pune mâna pe o carte de versuri cu intenția de a o lectura, în el se activează automat, independent de orice conștietizare, deschiderea, starea necesară unei anumite percepții. Chiar dacă textul este tranzitiv, minimalist, ermetizat anume, ceea ce inițial pare criptic se devoalează degrabă și într-un sens cu totul nou, surprinzător, îndată ce starea căpătată în mod inexplicabil setează cititorul pentru a soarbe vers. Predispoziția aceasta spre „visare”, evident specifică numai omului, este subliniată și de Paul Verlaine, prin definiția pe care o dă poemului: „…un poem este un fel de mașină de produs stare poetică cu ajutorul cuvintelor.”

Relația dintre logica rațională și logica afectului este valabilă și în cazul poetului și nu contrazice, ci confirmă observaţia că „logica procesului de creaţie e raţională în toate punctele de pornire deşi finalitatea ei este de a... prilejui o trăire pur spirituală”.

În realitate suntem în prezenţa unei convergențe fericite, între nebănuit de mulţi factori, unii determinanți, alții contributori, care conduc la esenţializarea atributului satisfăcător al poeziei: raţiune, inspiraţie, inteligență, imaginaţie, capacitatea afectivă şi emotivă și multe altele. Unele dintre acestea sunt tratate extins de către psihologia căreia îi aparțin. Nu şi inspiraţia, care trebuie analizată separat.

Traducem instinctul poetic prin imaginație, fantezie, inspirație și neapărat capacitatea de a înzestra versul cu funcție magică. Intenția, erudiția și emoția nu garantează un rezultat valid din punct de vedere magic, chiar dacă estetic este valabil. Îndoiala, căutarea, dorința de a înțelege și reexplica altfel (gândirea filozofică neaparentă), își fac loc printre ingrediente. Imaginația și inspirația sunt strâns legate. Dacă înțelegem inspirația ca pe idei care îmboldesc creația, trebuie să percepem imaginația ca fiind fundamentul inspirației, pentru că imaginația este cea care rumegă neîncetat cu ajutorul limbajului, materia primă a poetului, sentimentul. Este cauza faptului că poetul vede lumea prin metafore și simboluri, altfel decât este, iar asta place destinatarului capabil să intre în rezonanță cu el, datorită identificării afective pe care ambii o pot face.

Imaginația

Baudelaire nu este singurul care spune că imaginația este „în chip pozitiv înrudită cu infinitul”. Albert Einstein sesiza și el că imaginația este chiar mai importantă decât cunoașterea. „Cunoașterea se limitează la ceea ce știm și înțelegem acum, în timp ce imaginația cuprinde lumea întreagă și tot ceea ce va fi de știut și de înțeles vreodată” și evident mult dincolo de ce există sau va exista și va fi înțeles în viitorul universului concret. Oricine își poate da seama de asta.

Imaginatia luminează, aprinde dragostea de zări și de libertate, ne menține tineri și autentici, ne închipuie sărutările sperate, restabilește legătura cu iubirea pierdută. Tot ea sfidează repetiția, provoacă revelație, descoperă calea către frumusețe și venerație. Imaginația știrbește unitatea monolitică, grea și apăsătoare a existenței umane, împovărată de angoasele pe care viața sa psihică, deosebit de fertilă, le produce. Între amintirile trecutului, dominate de păreri de rău, lupta continuă cu provocările prezentului și teama de viitorul necunoscut, omului îi rămâne doar imaginația. Ea este proprie fiecăruia și sub anumite unghiuri mai palpabilă decât credința. Cu ajutorul ei uită, luptă, speră, își înfrumusețează existența. Este atractivă tocmai datorită faptului că se îndepărtează de realitate. Realitatea există, nu e nevoie să fie imaginată. Cu ajutorul imaginației omul reușește incredibil de facil să volatilizeze existența concretă și să o construiască, la fel de facil, dar din alte cărămizi, pe cea imaginară. Poetul face o altă realitate, din aceleași cărămizi– cuvintele. Realitatea are un aspect dual: cea a lumii exterioare, care există obiectiv și cea a lumii interioare, construită de fiecare în funcție de cum poate cuprinde și percepe lumea exterioară, cum se lasă influențat de ea sau cum o domină. Pe când în supra-lumea din planul imaginar fiecare om este un demiurg propriu și atotputernic, care orânduiește tot-ul de acolo după propria sa plăcere și nevoie. Acesta este principalul motiv pentru care imaginația ne este dragă. Chiar dacă poate zămisli și lumi tenebroase, cel puțin unicitatea creatorului și atotputernicia sa nu pot fi puse la îndoială.

Inspirația pe de altă parte, este un complex de împrejurări care în aparență aprind imaginația, dar în realitate i se datorează, desigur făcând recurs la inteligență și chiar întelepciune – acea capacitate superioară de a înțelege și de a judeca lucrurile, specifică omului. În cazul animalelor aceasta este înlocuită de instinct. Instinctul exclude înțelegerea, dar generează firescul, abordarea eficientă și conduita corectă relativ la condițiile date, ceea ce este suficient pentru nevoile vieții lor. Un animal rămâne integru tocmai pentru că neavând conștiință, nu se poate imagina și percepe, nu se poate pune în centrul lumii, nu își poate urmări interesele decât în limita nevoilor imediate. De aceea instinctul poetic de care vorbeam, grație calității de ființă trăitoare a omului ce nu poate fi lipsit de instincte, trece peste gândirea rțională, chiar dacă conține și o oarecare doză de judecată izvorâtă din subconștient și din afara lui. Dacă însă luăm în considerare opinia lui Henri Bergson, din perspectiva simbolismului devine mai greu să etichetăm inteligența ca fiind o unealtă sau mai degrabă un balast ce ține poetul legat de un pragmatism mult prea pronunțat. Nu subscriu acestei opinii, întrucât, așa cum definim inteligența, ea este fertilă cel puțin ca mijloc de rezolvare a construcției poetice, pentru a fi aptă de funcțiunea ei magică.

Vorbim de o oarecare superioritate a gândirii și a instincului poetic, care se apropie de genialitatea din acest domeniu. Iar această superioritate e atât o cerință cât și un rezultat al instinctului poetic și, judecând după frecvența cu care apare, fiind accidentală, are probabil origini genetice. Capacitatea de a imagina o are oricine, dar când ea aparține unui spirit poetic superior, care tinde spre genialitate, se naște funcția magică a poeziei.

Sentiment și sensibilitate

Termenul sentiment își are originea în latinescul sentire, care înseamnă „a percepe cu ajutorul simțurilor” sau mai simplu spus, a simți. Totuși nu vorbim de orice simț, precum văzul sau auzul, ci de sensul psihologic al termenului (de simțire), acea stare afectivă componentă a emoției, care durează mai mult decât emoția și care, prin devenire, se poate transforma în pasiune. Sentimentul contribuie la fenomenul cunoașterii (cunoașterea imediată) atunci când se naște sub forma unei simple impresii, în raport direct cu percepția stării psihologice de moment. Proces afectiv, stare sau atitudine emoțională prelungită, ea nu se confundă cu sensibilitatea, dar necesită o sensibilitate afectivă și perceptivă (disponibilitate). Capacitatea organismului de a recepționa stimuli nu este doar una fizico-chimică, generatoare de senzație (ruda sărăcită de componenta psihică a sentimentului), ci și una psihică, de răspuns la stimuli de natură intelectuală sau afectivă. Sentimentul rodește în feluri mai ample și mai frumoase în cazul persoanelor cu predispoziție afectivă, ceea ce cred că nu lipsește niciodată poetului. Evident, avem în vedere exprimarea sinceră, fiind exclusă una comandată ideologic, spre exemplu sau din interese străine de scrisul efectiv al versului.

Limbajul

Forma textului regăsit în poezia „Autoportret”, mai sus citată, evită tendința creierului de a încadra „scena” în șabloanele logicului rațional, unde ar dori să înțeleagă, de fapt, că pata de sânge care voi deveni, acum vorbește. Ori, folosind prezentul și forma articulată a substantivului, se exclude orice speculație ce s-ar putea petrece în fundalul gândirii. Limbajul are mai multe funcții, una dintre ele fiind și cea poetică. Deosebirea dintre funcția poetică și celelalte funcții este centrarea asupra mesajului, constituind astfel funcţia predominantă a artei verbale. Ea nu apare izolată, ci se combină cu celelalte. Funcțiile nu sunt independente, ci coexistă, deservind sistemul de comunicare prin limbaj. Totuși, observăm că una din ele – functia poetică – le implică și pe celelate. Cea de contact nu lipsește, însă scopul ei prim este neglijabil. Funcția referențială are ca scop comunicarea în mod obiectiv a informației și o vedem aproape anihilată în cazul poeziei. Funcția emotivă/expesivă este pregnantă și dezvăluie sentimente, imprimând textului o valoare afectivă. Funcția impresivă, menită să convingă cu conotațiile ei persuasive, rămâne implicită, dar nu scop în sine. Funcția metalingvistică, de regulă axată pe codul utilizat pentru ca receptorul să înțeleagă mesajul corect al textului, (definiții, explicații, comentarii) suferă o transformare radicală, prin aceea că textul în sine (sau porțiuni din el – versuri) devine un astfel de cod. Poezia nu va explica niciodată, pentru că atunci limbajul folosit își va pierde chiar funcția poetică. Ea este menită să codifice, însă tocmai această codificare ascunde rațiunii comune sensurile imediate și dezvăluie logicii afective sensurile ascunse. Este momentul în care intervine magia poeziei. Această potențare obținută prin transformarea funcției metalingvistice, posibilă datorită capacităților emitentului (poetul) și receptorului (cititorul), este cea care schimbă sensul limbajului comun. Mai bine zis dă sens unor nonsensuri. Chiar dacă nu indică și nu sugerează nici direct și nici indirect, face inteligibil acel „altceva” care în afara poeziei rămâne nonsens, aberație.

Limbajul, prin funcția sa metalingvistică deformată și prin implicarea în mare măsură a imaginației, devine un limbaj specific, al ideilor fluide în orice direcție, spre deosebire de limbajul comun care evocă imagini. Functia poetică a limbajului se realizează, simplificat, prin separarea celor două lumi, reală și imaginară. Cea imaginară nu este una posibilă, însă acolo găsim orice, de la accente de expresionism, frumusețea stranie a neoexpresionismului și până la diformitatea abstracțiunii suprarealiste. Acolo, cum am spus deja, nu există limite, nici măcar estetice sau morale. De altfel, Victor Hugo, cu a sa estetică a urâtului, a lămurit această chestiune. Așa se explică de ce chiar și în cazul răsturnat în care plecăm de la o realitate frumoasă, ajungem prin această transfigurare (schimbare obligatorie pentru a rămâne în prezența magiei poetice) la un abstract urât pe care îl valorifică fie structura verbală originală, fie tocmai simbolistica generată în/de imaginație. În acel plan se mai întâmplă ceva foarte important: orice ajunge la acea destinație, sensibilizează și astfel devine dorit, urmărit, obținut.

Fără a fi de acord cu necesitatea unui „limbaj imaculat”, căutat de Mallarme, accept concluzia lui, că un cuvânt poetic nu poate fi ca atare, însingurat în el însuși, ci numai înglobat în structura elaborată după criteriile conjugate, mai sus amintite. De reținut că în ecuația magiei poetice polisemia nu are de-a face. Desigur, ea poate fi utilizată, însă nu este neapărat necesară sau determinantă. Magia despre care vorbim nu i se datorează în mod obligatoriu, chiar dacă uneori și polisemia participă la crearea ei.

În cele din urmă limbajul este indispensabil poeziei, fiind suportul tuturor funcțiilor sale: funcția socială, politică, estetică, etc, iar dintre toate acestea, cea mai importantă, coexistând cu toate celalalte, este funcția magică a poeziei. Deosebim, așadar, că funcția poetică este una a limbajului, pe când funcția magică este a poeziei.

Simbolul

După sentiment, imaginație și limbaj, este obligatoriu să analizăm puterea simbolului. Va trebui să îi dedicăm o atenție deosebită, pentru că ne întinde o mare capcană, făcându-ne să credem că el, sădit în lumea reală a textului scris, determină magia prin valorificarea sa în cea imaginară, prin funcția magică a poeziei. Ceea ce nu este adevărat.

Paul Valery a exprimat-o la modul următor: „Emoția poetică se poate recunoaște după faptul că toate obiectele posibile ale lumii obișnuite, evenimentele, sentimentele, rămânând ceea ce sunt în mod obișnuit în ceea ce privește aparențele, se află deodată într-o relație imposibil de definit, dar miraculos de adecvată cu modurile sensibilității noastre generale. Ideile care reprezintă obiectele și ființele cunoscute își schimbă într-un anumit fel valoarea. Se cheamă unele pe celelalte, se asociază altfel decât în chipurile obișnuite, se regăsesc rezonante unul prin celălalt și armonic corespondente.”

Regăsim aici toate cele mai sus amintite în cadrul acestei analize, unite printr-un liant imposibil de definit, dar miraculos, pe care eu l-am denumit, totuși, funcția magică a poeziei. Interesant este faptul că transfigurarea magică este mai mult decât identificarea semnificației unor simboluri. Așa cum am subliniat deja analizând versurile lui Nichita Stănescu, nu suntem în prezența unui simbol în sens de imagine care reprezintă direct sau în mod convențional, în virtutea unei corespondențe analogice, ideea vizată sau sentimentul indus.

Simbolul e, într-adevăr, important, însă nu ca atare. William Butler Yeats nota acum peste o sută douăzeci de ani că „Esența oricărui stil poetic îl reprezintă un simbolism nedefinibil; sunetele, culorile, formele sunt purtătoarele unor energii superioare, ale unor puteri supranaturale, care ne produc emoții inefabile și totodată precise…”. Comunicarea de rang superior, care se poate stabili prin simbol între poet și cititor, se datorează poate și faptului că „amintirile noastre… nu sunt decât o parte dintr-o amplă memorie, memoria Naturii însăși, iar acea mare memorie poate fi indentificată prin simboluri”. Dar în situația analizată depășim nu doar semnificația directă a cuvântului, ci și semnificația sa simbolică. Nu ne referim nici la simbolurile evidente, cum ar fi desenul unei frunze, chiar și stilizate, care nu simbolizează, ci indică în mod direct frunza, o arată; și nici la simbolurile convenționale, cum ar fi cifrele sau, mai aproape de discuția noastră, porumbelul alb, simbol al păcii. Pentru priceperea acestora nu este nevoie decât de o „înțelegere” prealabilă între poet și cititor, în speță o înțelegere devenită notorie în cadrul unei națiuni, culturi sau societăți, poate chiar societatea mondială – o convenție. Mai degrabă ne referim la o înțelegere mutuală, la o capacitate de a ne pricepe reciproc (deși procesul este unidirecțional de la poet spre cititor), tocmai în cazurile în care nu suntem în prezența unor simboluri consacrate. La situația în care textul sare din litera lui, dar și din convenția ce poartă asupra unui simbol. În cazul nostru ceea ce este interesant e faptul că limbajul e încărcat de o mare doză de semnificație, fără a fi în prezența unui simbol. În accepțiunea lui Ezra Pound „poezia nu e altceva decât știința de a încărca limbajul cu semnificație, de a energiza limbajul”. Totuși, depășim complexitatea realității semantice a cuvântului și dăm unor versuri sau întregului poem o nouă textură expresivă, o nouă calitate. Prin ele înțelegem într-un mod frumos și memorabil, un nonsens care descrie banalul sau evidentul. „A” nu e un simbol al lui „B” și uneori nici măcar nu îl poate sugera, însă poetul, prin întreaga construcție, îl forțează pe „A” să devină simbolul lui „B” sau să îl descrie pe „B”, deși în mod obișnuit nu are această capacitate și menire. El pune „A” în relație cu „B”, deși în mod obișnuit între ele nu poate exista o relație. Descrie prin ceva ce nu poate descrie, iar cititorul îi înțelege intenția mai degrabă prin sugestia estetică și/sau afectivă primită, decât prin alte metode. Alăturarea surprinzătoare și nefirească ne determină către asocieri deductive care nu sunt coordonate de către înțelegerea și interpretarea comună. Întrezărim aici și intuiția cititorului, care, gâdilată de versul creat prin meșteșugul poetic, este capabilă să interpreteze corect intenția poetului.

Simbolul nu este, așadar, definitoriu. Deși nu era străin nici poeziei romantice, de exemplu, apropierea pronunțată în cazul ei, dintre planul realității și cel al imaginarului – prea la îndemână – a suprimat în mare măsură funcția magică a poeziei romantice. Acolo simbolul este explicit, hrănind prea mult imaginația și prin aceasta practic înfometând-o.

La această magie contribuie și chestiuni marginale implicate în creație, cum ar fi bunăoară: renunțarea la organizarea metrică, ritm, rimă, măsură, ignorarea regulilor ortografice, lipsa semnelor de punctuație care lasă libertate oricărei intonări și chiar interpretări, gustul poetic modern influențat de epocă, de viteza și tumultul vieții, multilateralitatea omului, diversificarea activităților cotidiene, dezvoltarea științelor, accesibilitatea informațiilor, expansiunea inteligenței artificiale – care reprezintă o îndepărtare de concret și de firescul naturii.

Asocierile rare, adesea șocante la care apelează antipoezia nu pot fi considerate ca servind funcția magică, pentru că aceste alăturări forțate au un sens imediat. Iar dacă nu au, sunt menite tocmai sublinierii evidente a lipsei de sens. Nu implică tranfigurarea magică, iar recurgerea la ele are mai degrabă o motivație ideologic anti-estetică. Deși grotescul poate fi încărcat cu valoare poetică, legitimarea antipoeticului o pot face numai din perspectiva unui exercițiu de explicare teoretică a contribuției sale la echilibrul lumii și o văd ca pe o etapă a spiritului poetic, o etapă care confirmă forța modelatoare a poeziei, dar care este obligatoriu de depășit cât mai curând. Urâtul este partea preponderentă a realității, mai ales acolo unde realitatea este orchestrată de om. Asocierea sa forțată cu răul are probabil un scop determinat de cine știe ce regulă supra-lumească, însă omul nu are nevoie de o căutare anume a urâtului (și) prin poezie. Estetica urâtului poate fi utilizată contextual, pentru că și suferința, nedreptatea, războiul ș.a. sunt descrise cu diverse ocazii. Poate fi chiar îmbrățișată ca stil personal, dar în niciun caz nu servește ca reformă a limbii sau a poeticului. Este ca și cum am compara o scenă de dragoste dintr-un film artistic cu una dintr-o peliculă pornografică, unde cea din urmă nu are nicio rațiune artistică sau măcar biologică. Își are locul în cinematografie și are consumatorii ei, chiar valențe estetice, însă nu poate pretinde să reformeze cea de-a șaptea artă. În concluzia lui M. Călinescu „urâtul nu trebuie expulzat din sfera artei, dar nici nu trebuie confundat cu frumosul”.

Suprarealismul cu conotațiile sale anarhice, în căutare de negație (și prin asta tocmai de senzaționalul care putea deveni negația la începutul secolului al XX-lea), chiar fără a aluneca în kitch, forțează nonsensul în nonsens. Valabil estetic, el se naște din imaginație, desigur, dar în irațional, unde și rămâne, magicul făcându-și apariția cu mai puțină vitalitate. Nu implică decadența antipoetică, ci, alergând după noutate și originalitate cu orice preț, vrea să creeze un alt tip de elevare, elitistă și ermetică. Andre Breton, când spunea în manifestul său că suprarealismul nu trebuie doar să contrarieze, ci să fugă de aprobarea publicului, nu s-a gândit la faptul că prin aceasta va reuși să educe publicul spre identificarea unor principii estetice noi. Ca urmare, suprarealismul a fost atât de pierdut în nihilism încât s-a negat inclusiv pe sine: a negat arta și criteriile sale raționale, o combătut-o atât de mult prin orientarea sa antiestetică, încât a reușit în cele din urmă să creeze artă și o nouă estetică. Rămâne o formă de exprimare a artei pe care tocmai o negase. Sub unghiul analizei de față m-aș rezuma la afirmația că în poezia suprarealistă magia se întâmplă, dar este mereu pusă în umbră de irațional, forțată să se retragă imediat ce tinde să se producă până la capăt.

Dincolo de orice dubiu, trăsătura pe care încercăm să o disecăm nu are de-a face nimic cu dadaismul, care încerca să ridice hazardul la rang de principiu al creației artistice, îndepărtând gândirea de expresia artistică. Nu vorbim de absurd și nici măcar de un haos controlat, întrucât funcția magică este creată printr-o gândire (și percepție) de tip superior, chiar dacă modul concret de producere este destul de neclar.

Orientarea actuală este, de asemenea, ferită de orice confuzie cu futurismul, nefiind clar definită și neavând un scop urmărit, nici propriu și nici contrar cuiva. Nu suntem în prezența unor simple colaje verbale. „Libertatea deplină a cuvintelor” e lipsită de orice frondă, dar și de frivolitate. Dimpotrivă, se accentuează și se diversifică dimensiunile profunzimilor. Totuși, transpusă în alte coordonate, afirmația lui Filippo Tommaso Marinetti din „Manifestul Futurist” rămâne valabilă: pentru ceea ce are și ce dorește să exprime poetul moderm „atât vocabularul cât și gramatica poeziei mai vechi sunt cu totul insuficiente”. Pare în ton cu epoca actuală, însă premisele sunt altele. Noua poezie nu este menită să atragă atenția asupra sa, nu dorește să-și facă publicitate. Ea vine dintr-un interior și caută un interior, fără să-i pese prea mult de zgomotele ce le-ar putea produce în lumea exterioară, fiind concentrată pe armonii delicate – mi-e imposibil să determin în ce măsură rezultat al unei partituri emotiv-afective sau a uneia intelectuale.

Concluzii

Descrierea și imitația, tangențele cu miticul în stadiile primordiale ale poeziei, diversele genuri încercate și sublim valorificate, toate sunt detronate de o prioritate estetică nouă, ce poate fi exploatată în nenumărate feluri.

Fără a nega valoarea inegalabilă, dar din alte perspective, și frumusețea impresionantă a creației poetice anterioare, funcția magică a apărut, cred, din simpla dorință a poeților de rând, poate mai puțin băgați în seama zilei, de a livra altceva; dorință amestecată cu ceva comoditate și incapacitatea de a ține pasul cu generațiile anterioare. La care se adaugă neapărat exacerbarea suflului postmodernist. Poate vorbim aici și de epuizarea potențialului metric ori despre descurajarea în fața capodoperelor deja consacrate. Un pragmatic ar spune că astfel s-a realizat o mare economie de timp, hârtie și eficiență în producția de vers. Însă nu aici se află sâmburele arborelui care, deși a răsărit de curând, și-a consolidat deja o tulpină puternică. Ceea ce a rezultat atunci când poeții veritabili au adoptat noua metodă de expresie, a fost accesul într-un univers mult mai dinamic și mai vast. Simplificarea de pe hârtie a condus la o vitalitate virtual nelimitată în plan spiritual, cu mult peste ce intra în viziunile curentelor anterioare.

Aparenta frivolitate și „ușurința” noii abordări lipsite de rigori, ne amăgesc și ne fac să credem că versul său poate fi scris de oricine. Ceea ce parțial este adevărat, cu următorul strop de acuratețe adăugat bunului gust poetic: un autor deștept, inteligent, înțelept, erudit, cult, poate scrie poezie bună, dar numai un poet veritabil, cu instinctul poetic prezent în pieptul său poate produce magia, poate da poeziei și o funcție magică. Lipsa cerințelor versificației clasice nu face deloc mai ușor demersul poetic, ci poate doar, la propriu, sarcina condeiului. De aceea, sub masca noii formule întâlnim și kitch-uri fără nicio expresivitate poetică. Aș spune chiar că persoanelor lipsite de un veritabil talent le este mai ușor să scrie poezie clasică. Rima, relativ ușor de potrivit, măsura și ritmul – pentru cei cu ureche muzicală – salvând un text, măcar într-o anumită măsură. Pe când în varianta analizată, nu există aceste paleative care să abată atenția de la expresivitatea poetică.

Poezia actuală are ceva caracteristic fiecărei epoci anterioare trecute succint în revistă, cum este și firesc. O abordare complet nouă nu este posibilă. Sub unele aspecte întrezărim câte ceva din caracteristicile fiecărui curent. Dar noua haină nu este îmbrăcată dintr-o superficială fugă de conformism, deși, trebuie să recunoaștem, se caută și un pic de autenticitate. Este o exprimare specifică omului actual, adaptată momentului intelectual de azi.

Deși am străbătut deja tărâmurile literaturii, filozofiei şi psihologiei, explicaţia funcţiunii magice a poeziei rămâne încă destul de neclară, întrucât organul de receptare despre care vorbeam nu este unul palpabil, iar atributul poetic dedicat spre satisfacerea acestuia pare să nu aibă nici geneză și nici destinație concretă. Nu avem posibilitatea să cunoaştem în intimitatea lui nici momentul alpha, în care raţiunea şi logica obișnuită devin străvezii şi nici capătul omega unde se reîncarnează altfel și unde nu identificăm „ceva” ce primeşte şi apreciază în alt plan rezultatul creaţiei. Ştim doar că poetul preia sub forma cuvintelor elemente ale realităţii exterioare şi le transformă prin permutare într-o operă de artă – o nouă realitate nebănuită şi încântătoare. Intervin pe parcurs puterea de expresie şi viziunea imaginaţiei, alături de procesele psihice asupra cărora am zăbovit în aliniatele precedente.

Așadar, imaginația, limbajul, simbolul și sentimentul, intuiția, la care, pentru a îndulci textul de față adăugăm și inspiraţia, formează un melanj de o calitate identică cu cea a prafului de zâne: presărat peste cuvinte obişnuite, transformă înşiruirea lor în sublime şi variate minuni. Chiar dacă slovele şi implicit cuvintele dintr-o limbă sunt limitate, din fericire praful de zâne este un bun şi nesfârşit potențator, găsindu-se din belşug în mintea şi sufletele poeţilor. De aceea, poezia nu consumă cuvintele prin aranjamente şi combinaţii matematice calculabile, dar limitate, iar exprimarea poetică nu scade în valoare, ci continuă să exprime, să atingă, să vrăjească.

În cele din urmă funcția magică a poeziei, indiferent de modul inefabil în care se produce, este efectul, modul în care, evitând prozaicul, instinctul poetic face versul capabil ca printr-un limbaj „neadecvat” să exprime și să producă sentimente cu ajutorul unor simboluri improprii. Noutatea nu apare numai în formă, ci mai ales în conținutul ideatic și afectiv al versului. Praful magic, pe care aș fi tentat să îl numesc talent, prin poezie dă sens comun unor noțiuni disparate, dar un sens al cărui formulă de descifrare ca expresie a emoției, îl dețin numai unii dintre cititori. Tocmai pentru că minunea care se întâmplă este inexplicabilă pe de-a întregul și în mare parte ilogică, ea devine magică. La urma urmei magia versului nu este decât dorința omului de a căuta, prin emoție, frumosul.

Voodoo hibernal

de Denisa Crăciun

În castelul cucuvelei

îți duci tristețea să doarmă

înăuntrul celor închiși pe dinafară

se săvârșește o noapte albă

de neființă și zăpadă

vocea cascadei se răsucește lostriță

în aer șoptindu-ți la ureche

sub acele gerului totul crapă

și mai ales inima de gheață

Un colibri de topaz

de Laurențiu-Ciprian Tudor

Dacă tai venele unui poet

atunci când el a trecut dincolo

peste granița lumii

la fierăria razelor

nu o să curgă sânge

o să curgă mult albastru

uneori turcoaz

și uneori verde

apoi la un moment dat

va ieși

un colibri

de topaz.

de Eugen Gomboș