Prolegomene la un discurs îndrăgostit

Mihail Neamțu este un intelectual atipic, pe de o parte prin consecvența cu care apără valorile tradiționale în ciuda background-ului său educațional occidental (iar atipicitatea constă tocmai în sinceritatea cu care se raportează la valorile unui Occident în care s-au modelat și șlefuit principiile democrației; el nu refuză să pună alături, precum majoritatea intelectualilor de la noi, nevoia de aliniere la spiritul timpului și cea de raportare la modelul autohton de apropriere mai înceată a acestor valori, la spiritul locului), pe de alta prin multitudinea lucrărilor publicate, deși e un socratic, un spirit retoric, un individ care pledează cu ușurință de invidiat pentru poziționări în răspăr cu majoritatea în cadrul unor teme mari și rulate în spațiul public, care au produs deja poziționări categorice, închideri ideologice în buclă. Din a doua perspectivă a atipicității privind, descoperim un intelectual care poate să performeze cu ușurință în limitele dialogului savant, în limitele lucrărilor științifice cu morbul neutralității epistemice, ale textelor gravitând în jurul unei metodologii rigide ori crescute pe osatura dezarticulată a unor metode cantitative a căror absență din text știrbește din luciul mirajului științific, dar Mihail Neamțu preferă să așeze în pagina cărții argumentația în registrul unei oralități îmblânzite și îmblânzitoare, care să nu dea în clocot la strivirea paginilor.
În acest registru scrisă – de fapt, pentru o notație corespunzătoare, în registrul oral cult –, proaspăta sa lucrare, Eros, Logos & Agape, purtând subtitlul Dragostea în era Smartphone, poartă ceva din expresia spumoasă, dar presupune și rigorile păstrării limbii literare în normele ei, a vocabularului bogat, nuanțat și a unui control riguros al oricăror posibile alunecări de dragul expresivității orale. Practic, această formulă este atipică prin incapacitatea strunirii ideilor riguroase și coerent așezate în demersul expunerii convingătoare, a impunerii să îmbrace hainele străvezii ale registrului stilistic oral, care să permită, în expresia lui cu rol de a facilita legătura cu partenerul comunicării, includerea tuturor trăsăturilor discursului cult, exceptând emfaza.
Există, așadar, puține persoane capabile de un discurs oral convingător și apropiat de sufletul celui căruia i se adresează, culte și capabile de exprimare cu ușurință retorică în cele mai sofisticate teme, pe care să le îmblânzească pentru un public mai larg, care să poată să transforme gravitatea unor teme actuale într-un aparent joc al expunerii cu ușurință a acestor teme eliberate de sofisticare și expuse cu ușurința unor parabole cu rol moralizator. Dragostea în era Smartphone oferă asemenea probe de exprimare eliberată de greutatea savantlâcurilor, expuse cu ușurință și în lipsa oricăror complexe unui public-țintă pe care și l-a setat (și segmentat) corespunzător: tinerii lipsiți de cunoașterea enciclopedică a fundamentelor acestor teme grele – cum ar fi dragostea – cărora să le ofere posibilitatea de a migra spre rădăcini pentru cunoaștere, fără a îi blama pentru această superficialitate, pentru lipsa de profunzime. Aducerea temelor mari în contexte care le resping, fără a impune, fără a se feri de diferitele forme de respingere din partea propriului public, constituie în sine o reușită. Fidel unui conservatorism care s-ar traduce prin decelarea oportunităților progresiste și alegerea doar a celor convenabile, solide, consistente cu firea locului – în urmă cu un veac și jumătate acestei proiecții i se spunea teoria formelor fără fond și, în ciuda conservatorismului evident al lui Maiorescu ori a progresismului de netăgăduit al lui Lovinescu, cei doi formatori ai școlii de gândire critică de la noi se întâlnesc în această zonă a receptării selective fără a respinge progresul, fără a respinge puterea rădăcinilor –, Mihail Neamțu readuce în dezbatere o temă hristică, neotestamentară, pe care o îmbracă în lejeritatea discursului specific erei Smartphone, propunând pătrunderea în proximitatea conceptului de dragoste prin deschiderea hedonistă, prin eros, căutând fundamentarea prin logos (nu pentru sine, ci pentru consolidarea vagului, a cloud-ului de opinii al generațiilor noi – cartea e adresată în principal generației Z –, pentru solidificarea unor perspective care să permită să se închege în timp un sistem de valori): „Un eros fără logos ne oferă doar spectacolul sexualității nude, al perversității dincoace de umanitate și dincolo de animalitate” (p.xiii).
Conștient de mirajul unei lumi intrate în post-istorie (a se vedea Francis Fukuyama, de pildă) și de drama descoperirii unei realități contrare, dublat de mirajul unei lumi căzute în post-iubire (a se vedea Alain Badiou, ne sugerează autorul), Mihail Neamțu încearcă să scoată așchia virtuală din ochii generației pentru ca lumea să fie văzută diferit, în frumusețea imediată, clădită pe raporturile înțelegerii singurului liant social posibil, încrederea, consolidată de parabolele hristice, de discursul paulinic și de întreaga pleiadă de teologi deschizători de școală prin iubire. Prezența celuilalt e, vasăzică, întemeietoare, iar această prezență deschide porțile acceptării:
Iubirea impune, din start, condiții de exclusivitate. Pasiunea pentru celălalt e devoratoare. Raptul erotic risipește șovăiala pentru câteva clipe măcar. […] Starea de prezență e fie reală, fie pură ficțiune. Iată darul reciprocității. Iată binecuvântarea fericirii în doi. Nu întâmplător, sublimul erotic a dat naștere unei capodopere precum Divina comedie a lui Dante. De ce? Pentru că experiența iubirii împărtășite oferă pregustarea infinitului (p.55).
De unde începe construirea firescului, Eros nu este eliminat din ecuație. În dialogul cu generația grăbită să încheie alfabetul (inclusiv cel al iubirii), Mihail Neamțu propune erosul ca poartă, pentru a bate mai apoi la poarta logosului, apoi la cea a iubirii de semeni, la poarta „agape”: „Atât pentru Platon, cât și pentru Pavel, iubirea nu poate fi redusă la fornicație sau libido. Deși se naște dintr-un haos al emoțiilor contradictorii, eros e chemat la cunoaștere și iluminare prin transfigurare” (p.62). Relația dintre cele trei ipostaze ale cunoașterii de celălalt e una corect definită și ușor de acceptat de o generație grăbită de emoțiile contradictorii ale erosului: „Numai fecundat prin logos, eros poate renaște din propria cenușă devenind iubirea agape, infinit răbdătoare și mereu binevoitoare” (p.135). În limitele acestei forme a iubirii, greu de acceptat pentru simțul comun: „Dușmanul politic este, uneori, fratele nostru de cruce. De aici vine și dimensiunea tragică a existenței umane” (p.62), Mihail Neamțu nu ezită să se dea pe sine ca exemplu – nicidecum pozitiv, altfel lecția nu ar fi putut predată, ci s-ar fi transformat într-un discurs care să îi îndepărteze pe cei potențial deschiși spre cunoaștere de parcursul firesc al învățării – și să regrete poziționarea polemică pătimașă, care conduce tocmai la dezarticulare, la respingere, la închidere în bucla ideologiei constrângătoare:
Dragostea este opusul vulgarității egalizatoare, contrariul violenței retorice și antiteza interogatoriului inchizitorial. Spațiul public e năpădit, astăzi, de vociferări, isterie și violență. România nu face excepție și nici eu n-am putut ocoli, în anumite confruntări electorale, discursul contondent. Mi-am revăzut pe YouTube anumite derapaje pe care le regret. Explicații sunt pentru această intransigență etică. Oamenii exasperați de sărăcie și nedreptate vor să vadă fapte, nu vorbe. Căutând să nu dezamăgești bazinul de susținători, abandonezi moderația pentru a intensifica rechizitoriul la adresa adversarului politic. Chiar și așa, imperativul carității ne obligă să ascultăm și cealaltă parte a argumentului.
Fără cultura dialogului, violența tribală ocupă viața cetății, radicalizând orice diferență ideologică în detrimentul unității spirituale și al omogenității culturale specific oricărui popor. Să poți admira o calitate într-un adversar, iată proba umanității noastre (pp.118-119).
În același spirit, acceptă întrebările jignitoare și alimentate de logica simplificată a ideologiilor, a buclelor logice, iar demonstrația rezistenței la critică nu e una pe care să o folosească pentru a se așeza pe un piedestal al exemplului de sine, ci pentru a se arăta așa cum este, deschis și capabil de dialog, molipsitor în acest sens, apt să dizolve pereții groși ai ideologiilor contondente și să îi determine pe ceilalți să vadă prin ferestre, nu opacitatea aparentă a acestora. În epoca Smartphone, a discursului urii concrescut pe osatura firavă a erosului, Mihail Neamțu propune o formă a abandonului de sine și a acceptării în limitele posibilităților binevoitoare și răbdătoare ale dragostei paulinice a ceea ce înseamnă progresul. „Cum ați descrie lumea Facebook?”, întreabă un tânăr. „O vitrină plină de măști, dar și o clinică virtuală pentru milioanele de însingurați ai lumii…” (p.150), răspunde conservatorul Mihail Neamțu. Q.e.d.
de Adrian Lesenciuc
Excelenta prezentarea!