Grupaj poetic

* * *

Sînt peștișorul de aur căruia nu i se cere nimic.

Vă priviți în oglindă și vă îndepliniți, singuri, toate

dorințele. Cerșetorul căruia Dumnezeu îi

ia din palmă jumătate din firimiturile primite.

Mulțumește-te cu puțin, îl îndeamnă. Pierzi fiindcă

îți pasă. Dacă nu ți-ar păsa, ai pierde și mai mult,

dar ai fi fericit. Sînt glonțul ce rămîne înfipt în fotografia

iubitei din buzunarul de la piept al soldatului.

Scrisoarea de adio a celui ce abia se naște. Via lăsată

pe mîna graurilor. Creionul cu care s-a semnat fragilul

armistițiu dintre mine și Celălalt. Fereastra spartă de un copil

cu mingea lui cea nouă. Dacă nu o loviți, inima mea nu bate!

* * * Cele mai ușoare pietre de moară sînt cuvintele. Aproape imponderabile. Te strivesc fără să simți. Înainte de a te apuca de scris, dă foc hîrtiei. Nu hrăni cu iluzii vanitatea celui despre care urmează să scrii. E un adînc neîmplinit în tot ceea ce zboară. Poezia e cea mai verosimilă formă a uitării de sine. Cum să te poți reclădi, dacă nu îți găsești ruinele? Dacă iei piatra de pe sufletul tău, trebuie să o muți pe sufletul altcuiva. Cum îl vei alege? Dușman îți este doar acela care îți sapă groapa cu mîinile goale, însîngerate. Laudă-l, scrie despre devotamentul său. Stinge-i focul din inimă, cu apă vie. El e aproapele, iubește-l. Sarpele a fost prima linie trasă de Dumnezeu pe pămînt. Nu putea înainta, așa că s-a gîndit să-l ajute, pedepsindu-l.

* * *

Înainte de a mă întîlni, știam despre mine totul.

Acum, nu mai știu nimic. O, sunet al depărtărilor,

cum îmi înșeli tu auzul! Am fost copil în mîna unui zeu,

iată-mă zeu în mîna unui copil. Mă hrănește cu întinderi albe.

Libertatea mea e goală ca un arc. Unde e săgeata vieții?

Sau a morții? De ce le trebuie atîta timp să mă atingă?

Cel care altădată îmi fura sandalele, astăzi mi le leagă umil.

Cunoașterea de sine e o sclavie, îmi spun. Cum aș îndrăzni

să mă contrazic? O, ape adînci, liniștiți-mi sufletul!

Faceți-mă să uit cine sînt. Salvați-mă de mine însumi.

Vă voi lăsa, în schimb, trupul. Drobul meu de sare,

cubul meu de zahăr. Scurta mea rătăcire pe aici.

* * *

Lîngă far, întîlnesc o femeie. Înecații sînt calmante pe care le înghite marea cînd e agitată, îmi spune ea. Apoi apa se liniștește, dar rămîne imprevizibilă - o jucărie cu arc în mîinile unui zeu nebun. Nu știe nimeni cînd îi va răsuci din nou cheița. La răstimpuri, valurile aruncă pe mal trupurile

celor pieriți. Amestecate. Fiecare vine și alege rămășițele morților săi. Uneori greșim, dar le schimbăm

între noi cînd ajungem acasă. Acum aștept oasele fiului meu.

Costel Stancu este născut pe 2 mai 1970, în Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Timişoara), membru D9 și al Cenaclului Literar „Semenicul” din Reşiţa. A publicat 15 cărți de poezie, iar volumul cel mai recent este „Noaptea creioanelor lungi” (Editura CDPL, București, 2022).