Șoaptele urii

Vă oferim un fragment din volumul „Șoaptele urii” de Marius Albert Neguț, publicat recent la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet”.

Editoarea Violeta Borzea și autorul au avut ideea promovării romanului cu două coperte, fiecare cititor având posibilitatea să aleagă.

Maya

Ploaia, nemiloasă, mi-a tulburat odihna strecurându-se în cortul nostru zdrențuit. Sunt frântă, plânsă, dezamăgită. Astăzi voi munci din nou de pomană. Cu bănuții strânși pe spălat rufele altora voi cumpăra o bucată de material, încercând să-mi peticesc cortul încă o dată, deși ultima oară când am făcut-o țesătura a dispărut imediat. E drept, am văzut-o pe cortul lui Munay, gunoierul, dar n-am avut curaj să i-o cer înapoi... De când Sunil, bărbatul meu, s-a stins, nu mă mai protejează nimeni. Pentru noi, impurii, legea nu există; Munay poate face ce vrea, fără teama de pedeapsă. Ducă-se pânza pe pustii, voi cumpăra alta și voi repara cortul.

Nu sunt doar o impură, ci și femeie, deci cea mai de jos formă de viață. Legea lui Manu mă înlănțuie, mă obligă să mă supun celor mai presus de mine, castelor superioare, bărbaților. Dacă nu aș avea-o pe Lila, de mult aș fi lăsat soarele să-mi proiecteze umbra pe un kșatriya, pentru a-l obliga să-și spele rușinea, tăindu-mi capul cu sabia. Pentru fiica mea îndur. Vreau să-i găsesc un bărbat bun, care să o apere de răutatea oamenilor, așa cum a făcut cu mine Sunil, până să cadă în patima beției.

— De ce bei, inima mea? l-am întrebat. Cu banii pe care-i risipești am putea mânca mai bine. Uită-te la tine, Sunil, ești piele și os, iar eu abia mai am lapte pentru Lila. Vrei să moară și ea de foame, precum cei dinaintea ei?

— Pentru că, dacă nu beau, Maya, nopțile îmi sunt un chin. Pentru că beat, Maya, nu mai aud plânsul fetiței, nu mai văd reproșul din ochii tăi și nu mă mai îneacă revolta.

Când m-a cerut, Sunil mi-a promis că îmi va oferi o viață mai bună decât a avut mama. Mi-a spus că vom pleca de Sub Pod și vom căuta un loc unde să trăim mai omenește. Dar promisiunea s-a pierdut, așa cum s-a pierdut și el, înghițit de patima vinului. Poate de aceea s-a lăsat sedus de Varuni, zeița beției, pentru că n-a putut îndura propria neputință. Câteodată mă întreb dacă nu cumva s-a prăbușit intenționat pe treptele templului...

Mă uit la Lila și mă văd pe mine, copilă: săracă, dar nepăsătoare. Curând și ea va simți povara vieții de proscris. Va înțelege că nu-i este dat să aibă nimic, că nu are niciun drept, ci numai obligația de a-i sluji pe ceilalți. Tăciunii din ochii ei frumoși se vor stinge sub lacrimi. Vorbele-i vor fi curmate cu palma. I se va spune de atâtea ori că e proastă și slabă, încât va ajunge să creadă. Zâmbetul ei, care îmi încălzește inima, se va transforma în rictus, pielea ei fină va ajunge să semene la atingere cu pânza de sac. Toate acestea se vor întâmpla dacă va trăi suficient, căci Sub Pod se moare pe capete, din cauza murdăriei și a bolilor pe care le provoacă traiul aici.

Poate pe noi asta ne-a salvat până acum – curățenia. Eu îmi câștig pâinea spălând în Gange hainele celor din castele superioare. Nici măcar nu îndrăznesc să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă s-ar afla că, pe lângă țesăturile nobililor, îndrăznesc să curăț și straiele noastre.

Mă trezesc înainte de răsărit și merg pe malul râului, spre locul unde mă așteaptă cei pe care-i servesc. Am grijă să nu mă așez între soarele care se ridică din Gange și oamenii care-mi dau de lucru, pentru că, dacă umbra mea i-ar atinge, ar fi vai și amar de mine. După ce ei pleacă, intru în râu și mă scald în murdăria hainelor pe care le curăț cu grijă, căci sunt mai prețioase decât propria mea viață. Lucrez neîncetat din zori și până când soarele coboară pe cer, iar când lumina zilei se stinge, oamenii vin și îmi oferă ce vor, cât vor, dacă vor. Nu pot cere. Trebuie doar să accept și să mulțumesc.

Încerc să o cresc pe Lila după legile lui Manu. O învăț să fie cuminte, să rămână pură, căci aceasta este cea mai înaltă virtute. Nu are voie să se joace cu băieții, pentru că ei văd la fete doar nurii, nu și inocența. O pregătesc de pe acum să se supună soțului și să-și iubească copiii, pentru că nu va mai dura mult până va fi cerută. Dar Lila nu este ca mine. E rebelă, curioasă, curajoasă chiar. Se joacă, râde, cântă, dansează, de parcă n-ar avea nicio grijă și traiul i-ar fi ușor, ca fulgul unui hulub. Cu gândul la ea, uneori zâmbesc, în timp ce alteori mă trezesc că nu mai văd hainele la care frec, ci o caut cu gândul pe malurile Gangelui. Mă tem să nu o prindă vreun crocodil și uit să mă păzesc de cei care ne dau târcoale, nouă, spălătoreselor.

Când mă întorc acasă și o văd zâmbind, întinzându-mi bănuții câștigați, mă îmbunez. Nu-mi iubesc viața, dar îmi iubesc fiica. Ajutați-mă, zei, să o cresc așa cum se cuvine.