Azi, s-a împlinit un an de când am organizat primul eveniment „Epithet”. Așa cum era normal, ca unii care ne-am asumat o anume filiație (a spiritului lui Daniel Drăgan), acesta a fost unul de comemorare și s-a desfășurat la Muzeul "Ștefan Baciu" din Brașov, în compania și cu participarea scriitorilor Rodica Bretin, Mircea Freund-Brenciu, Iulian Cătălui, Adrian Lesenciuc, Adrian Munteanu, Cristian Munteanu și Ionel Simota. Anul acesta nu am mai organizat un astfel de eveniment, dar asta nu înseamnă că l-am uitat pe maestru. Nu, sub nicio formă, dar tot ceea ce am reușit în acest an dedicăm memoriei sale. Astfel, asociația a reușit 17 evenimente (în care s-au lansat cărți și autori importanți), iar pe site s-au publicat nu mai puțin de 158 de materiale de la poezie, eseuri, cronici, proză scurtă, la literatură de călătorie, interviuri, restituiri, arte vizuale ș.a.m.d..
Despre DD (Daniel Drăgan) și cât de important a fost pentru mine (și pentru viața culturală a Brașovului) redau prin două texte care cuprind toată aventura mea (de un deceniu) lângă domnia-sa. Primul text a fost publicat în revista „Astra” nr. 1-2/2016 (suplimentul de literatură):
„Un maestru. Asta a fost pentru mine. Asta este. Pentru mine nu este dus, este doar plecat undeva, poate în Arania, pe care a construit-o prin tot ce a făcut. Un spațiu din cuvinte, unde avem și noi, câțiva, pașaport. Un maestru e un fel de tată, unul care te aruncă în scăldătoare, care te încurajează și care te îndrumă, adică îți dă un drum, drumul tău, pe care tu, de teamă și din nepregătire, încă nu-l vezi și nu-l crezi. Un maestru te ia la luptă, așa că pot spune da, am fost la război cu D.D., am stat la dreapta sa și am luptat contra timpului, durerilor, prostiei și a morții. Ca niște cruciați. Zece ani, plini de multe bucurii, de preumblări, de evenimente, de credință în puterea nemuritoare și mântuitoare a cuvântului și a prieteniei. În soare, prin deșert. Niciodată exclusiviști, niciodată doar noi, ci gata oricând să însoțim orice pelerin, orice căutător. Un maestru este generos, suportiv, iertător și ferm. D.D. mi-a predat, destul de devreme, principiul adevăratei relații (o transmitea mai departe; lui îi venea de la Steinhardt, lui Steinhardt îi venea, poate, de la Aristotel): „câtă prietenie atâta exigență!”. Un motto-cerc numai bun de pus pe scutul de luptă! Îl dau și eu mai departe. Un maestru iubește ceea ce face și D.D. trăia prin și pentru cuvânt și știa că el vine rafinat din viață trăită până la plăsele. Un maestru lasă urme și urmași. Un maestru e sobru, un maestru râde puțin și mai ales cu ochii. Maestrul meu a plecat, a plecat demn, tăcut, plin de speranță. Am plâns, mi-am aruncat privirea suliță în orizont, am încălecat (pe caii verzi de pe pereți!) și am plecat iarăși la luptă. În numele maestrului!"
Aici merge o fotografie de la ultima ieșire împreună la un eveniment din afara Brașovului. Poate neîntâmplător ea a avut loc la Târgoviște, pe 12 decembrie 2015. Am poposit și la Curtea Domnească, loc drag amândurora (plaiurile astea voievodale au fost un alt punct de unire între noi, în cazul lui locuri natale, în al meu, loc al vacanțelor, al originilor paterne). La Târgoviște venisem pentru că cei de la Societatea Scriitorilor Târgovișteni doreau să-l omagieze cu ocazia apropiatei împliniri a 80 de ani.
12.12.2015. Cu DD la Târgoviște, la Curtea Domnească.
Cel de-al doilea text a fost scris pentru revista "Caietele de la Araci" (unul din numerele din 2016): „Un boier. Asta a fost, în opinia mea, domnul Daniel Drăgan. L-am cunoscut în 2005 și de la început am avut impresia asta. Apoi impresia s-a lărgit, s-a întărit și s-a făcut ca o hartă pe care derulam prietenie, drumuri și evenimente…de dragul literaturii, de amorul artei, din convingerea că literatura face bine oamenilor, că le fertilizează inima, că îi deschide, că pune vieții lor fereastră, cupolă sau orizont larg; că pe aripile imaginației se poate plana mai frumos decât în orice zbor, iar asta dă un gust al libertății și o dorință de preaplin mai mult decât orice altceva. Pe lângă aristocrația asta, care se manifesta prin suport și loialitate discrete, care cerea exigență, autenticitate și parolism, DD (cum îi spuneam noi cei apropiați) avea o anume sobrietate și o prezență care se impunea de la început și care era susținută de statura lui mare. În cazul lui putem spune că numele, din punctul ăsta de vedere, i se potrivea perfect: să nu uităm că drăgan desemna, în perioada fanariotă, un soldat din cavalerie (astfel echipat încât să poată lupta și pe jos), după modelul dragonilor francezi. Erau oameni înalți, bine făcuți, zdraveni, de unde și derivatele zdragon, drahon, zdrahon. Da, DD avea ceva cazon în felul lui de a fi (poate și datorită timpului petrecut la școala de la Mânăstirea Dealul), îi plăceau exactitatea și lucrul bine făcut, avea o mare putere de muncă și nu se lăsa niciodată, dar toate astea erau echilibrate de un mare bun simț (prefera să piardă decât să își prăfuiască obrazul) și de o amabilitate și de o delicatețe care te surprindeau. Constatam, de pildă, după moartea sa, că nu-i cunosc dușmanii, că nu am discutat niciodată despre asta, că nu a deschis niciodată subiectul ăsta. În plus, nu am prins în zece ani nici o bârfă și nici nu am văzut vreo răutate făcută cuiva. Nu se preta la lucruri de genul ăsta, deși nu se sfia, când era cazul, să intre în polemici și să își spună cuvântul lui cu greutate. Era un om foarte abil și un excelent diplomat, avea o extraordinară inteligență relațională. Am învățat multe în preajma lui și recunosc că dacă azi pot spune și pot crede că sunt scriitor (iubind acest lucru!) i se datorează în bună măsură. De altfel, eu sunt doar prâslea, sunt mulți care pot recunoaște că îi datorează punerea pe cale. Ar fi bine ca ei să nu-l uite, sa nu-l lase în uitare și să învețe să retrezească dorul de el. Merită din plin!".
Așa că azi se cuvine să ni-l aducem aminte și să nu uităm că ar fi împlinit 88 de ani. Mulțumesc DD! Fie ca Domnul să te fi pus în ceata drepților!
de Laurențiu-Ciprian Tudor