Jane Rogoyska

Vă oferim un fragment din volumul „Hotelul exilaţilor. Parisul în umbra războiului 1933-1945” de Jane Rogoyska, în curs de apariție la Editura „Polirom”, în traducerea Mirunei Andriescu.

„Rogoyska surprinde momentul istoric cu o combinație rară de stringență și empatie. Este o carte sclipitor de bună.” (James McConnachie, Sunday Times)

„Nu există nicio pagină plictisitoare, atât de viu este transmis dramatismul întregii povești.” (Rupert Christiansen, Literary Review)

Fragment:

O mulţime de oameni aşteaptă în faţa hotelului Lutetia. Stau cu spatele spre intrare. Nu li se văd chipurile, ci doar o mare de umeri, mâneci de cămăşi, bluze uzate, pălării, păr creţ. Îşi lungesc gâturile, se uită în dreapta şi în stânga. Ce aşteaptă? Se înghiontesc unii pe alţii, împingându‑se răbdători. Nu e nimic agresiv, nu pare să fie un concurs pe care vreunul dintre ei trebuie să‑l câştige. Cei mai mulţi tac, atmosfera e tensionată. Anxietatea e palpabilă. Capetele se reped în faţă, caută, scrutează, cercetează. Par un banc de peşti purtat de un curent invizibil. Oare după ce se uită?

Două fetițe purtând rochii de vară care le atârnă pe umerii înguşti aşteaptă nerăbdătoare, legănându‑se pe vârfuri în spatele grupului de adulţi. Au părul de aceeaşi culoare, buclat.

Ţin placarde de carton pe care şi‑au scris numele: Denise şi Elisabeth Epstein. Denise are treisprezece ani, Elisabeth (Babet), opt. Ultima oară când şi‑au văzut părinţii aveau zece, respectiv cinci ani.

Mulţimea se unduieşte şi, printre capetele oamenilor, întrezărim ce le captează atenţia: un şir de panouri lungi de lemn, aviziere municipale, asemănătoare celor pe care se pun afişele electorale. Pe aceste panouri sunt prinse sute de fotografii ale celor dispăruţi, puse acolo de familiile îngrijorate. Bărbaţi, femei, copii. Fotografii de nuntă, de paşaport, instantanee din vacanţe. Chipuri vesele, fericite, pozând cu munţii în fundal, cu o bicicletă sau cu o rachetă de tenis, la mare. Imagini aparţinând unei lumi care nu mai există.

Zgomotul unui motor face bancul să se unduiască, străbătut de un val de entuziasm amestecat cu nelinişte. Când cei care aşteaptă se întorc, îşi dezvăluie chipurile: temătoare, nerăbdătoare, disperate, cu speranţe strânse ani în şir. Să fie ea! Te rog, să fie el!

Au ochii aţintiţi către geamurile autobuzului, şirurile de pasageri abia se zăresc prin sticla murdară. Dinspre intrarea hotelului vine un grup de tineri în uniforme de cercetaşi. În autobuz, pasagerii nu se clintesc. Par undeva departe, se uită în gol pe deasupra capetelor celor de afară. Brusc, o femeie din mulţime înaintează. Ţine în mână fotografia unui tânăr zâmbitor şi o apasă grăbit pe fiecare geam. O alta i se alătură, cu fotografia unei copile într‑o rochiţă albă de vară. Apoi alta şi alta, bat în geamuri. Vă rog!

Pasagerii se fac mici. Clatină din cap. Ridică o mână. Vă rog, nu. Nu mă întrebaţi pe mine. Tinerii voluntari s‑au aşezat ca o gardă de onoare, pe două rânduri, de o parte şi de alta a uşii autobuzului. Şoferul apasă un buton şi uşile se deschid, cu un şuierat de aer comprimat. Trec câteva clipe; nimeni nu se clinteşte.

Şoferul se întoarce către pasageri şi arată spre uşă.

Nimeni nu mişcă.

Un tânăr cercetaş urcă în autobuz, îi îndrumă pe primii pasageri să coboare.

Pe aici. Pe uşa aceea, vedeţi? Vă ajut eu.

Pe când trec prin mulţime, pasagerii observă uimiţi chipurile agitate, fotografiile întinse spre ei; cei care aşteaptă dau buzna, nerăbdători.

„Am intrat în hol. Erau multe panouri de lemn pline de fotografii. L‑aţi văzut pe cutare? Era în lagărul... în lagărul...

Dar noi ne uitam după cineva din familia noastră.

Oamenii aceia veneau spre noi cu fotografia unui tânăr sau a unei tinere frumoase, îngrijit coafate...

L‑aţi cunoscut pe cutare?

Desigur, noi ştiam doar numele celor din micul grup cu care eram...

Dar probabil a fost deportată în lagărul cutare sau cutare. Trebuie s‑o cunoaşteţi. Era brunetă... blondă... avea optsprezece ani... treizeci de ani...

De unde să ştim cum să le răspundem? Eram încă în stare de şoc. Oamenii se agăţau de noi, ne trăgeau de haine. Asta a fost cel mai greu, să trecem pe lângă mamele acelea care plângeau şi ne trăgeau de haine.”

Pasagerii înaintează, nu sunt în stare să se uite în ochii celor care îi imploră să le dea informaţii – nu, să le dea speranţă. Unii se panichează, resping mâinile care se prind de mânecile lor vărgate. Un bărbat ia fotografia pe care i‑o întinde o femeie disperată. „L‑aţi cunoscut?” Îl apucă de mânecă. Bărbatul nu răspunde. Ea insistă. „Trăieşte?” El lasă ochii în jos, împinge fotografia spre ea. „Trăieşte?”, strigă ea din nou.

Pasagerii trec, femeia rămâne singură, cu fotografia în mână. Ştie ceea ce nu i‑a spus bărbatul, dar nu poate să accepte, nu fără o dovadă. Aşa că se întoarce la panouri şi le mai cercetează.

În spatele mulţimii, cele două surori aşteaptă în zadar. Timp de două luni în vara anului 1945 au venit la Lutetia zi de zi, sperând să‑şi găsească părinţii. Pe tatăl lor, bancherul Michel Epstein; pe mama lor, scriitoarea Irene Némirovsky. Nu‑i vor mai revedea.

*

Primăvara la Paris. O adiere proaspătă face să freamăte florile castanilor de pe bulevardul Raspail. La Lutetia, organizatorii şi echipele lor de voluntari se pregătesc să primească primul grup de deportaţi care se întorc. E 26 aprilie 1945, cu trei zile înainte de prima rundă de alegeri municipale. Franţa a fost eliberată, Aliaţii sunt aproape de victoria finală în Europa.

Pe un peron din Gare de l’Est, dirijorul ridică bagheta şi, în timp ce trenul intră încet în gară, învăluit în abur, cu scrâşnet de frâne, fanfara militară intonează primele măsuri din „Marseilleza”. O delegaţie în uniforme aşteaptă pe peron, pregătită să‑i întâmpine pe eroii care se întorc.

Allons enfants de la Patrie,

Le jour de gloire est arrivé!

Mulţimea e ţinută la distanţă pe când primii deţinuţi din lagărele de concentrare coboară pe peron.

Aux armes, citoyens!

Formez vos bataillons!

Se aşterne tăcerea.

„Oamenii se uitau la bietele făpturi şi izbucneau în plâns”, îşi aminteşte Yves Béon, luptător din Rezistenţă întors de la Buchenwald. „Femeile au căzut în genunchi, fără să scoată o vorbă. Prizonierii înaintează, parcă temători. Se apropie de o lume pe care au uitat‑o, pe care n‑o înţeleg. Văd pământeni, îmbrăcaţi ca pământenii. Se uită la ei fără un cuvânt. Aceste făpturi de pe o planetă dispărută văd în faţa lor alte făpturi pe care nu le recunosc. Acolo, sub picioarele lor, e o graniţă, un prag pe care trebuie să‑l treacă.”

Sunt schelete umblătoare; pielea de pe craniile lor e atât de subţire, aproape transparentă. Au capetele rase, e greu să‑ţi dai seama dacă sunt bărbaţi sau femei. Majoritatea poartă haine murdare, ca nişte pijamale cu dungi.

Sunt conduşi către o sală de aşteptare unde îi întâmpină tinerii cercetaşi; aceştia îi conduc spre autobuzele aliniate afară, acele autobuze verzi care i‑au dus pe atâţia de la Drancy la Bobigny, unde au fost înghesuiţi în trenurile care se îndreptau spre est. De data asta toţi stau pe scaune, nimeni nu călătoreşte în picioare. Cei mai bolnavi sunt duşi direct la spital.

Autobuzele pornesc spre centrul oraşului, trecând pe lângă primărie, traversează Sena, iată Notre‑Dame, parcurg Rue Saint‑Jacques, pe lângă Sorbona, Jardin du Luxembourg... un tur rapid al oraşului. Pe străzi sunt puţine maşini, trecătorii se opresc să se uite la autobuzele acelea pline de pasageri ciudaţi. Unii fac cu mâna, alţii schiţează un zâmbet, unii întorc spatele, alţii lăcrimează, unii pur şi simplu cască gura. Deportaţii se uită pe geam la priveliştile care, cu doar câteva luni, ani, eoni în urmă, ar fi fost obişnuite: o zi de primăvară la Paris. Unii, care nu au mai fost niciodată în capitală, nu‑şi cred ochilor. Doamne, ce oraş frumos!

Lângă hotelul Lutetia s‑a adunat o mulţime de rude nerăbdătoare care speră să‑i reîntâlnească pe cei dragi. Când primul autobuz opreşte, se avântă în faţă, lipindu‑se de geamuri. Sunt gata să‑i întâmpine cu veselie pe repatriaţi, dar, când primii pasageri coboară, cuvintele le rămân în gât; amuţesc. Una câte una, un şir de fantome în uniforme vărgate coboară în această tăcere adâncă, exilaţi ciudaţi care se întorc de pe altă planetă. Cei care aşteptau au încremenit, doar ochii li se mişcă, cercetează trăsăturile nou‑sosiţilor, căutând un chip pe care l‑au ştiut cândva, sperând să găsească în aceste schelete o asemănare cu cineva cunoscut. În schimb, deportaţii nu par să vadă mulţimea care aşteaptă. Privesc undeva la orizont, de parcă ar fi foarte departe, încă absenţi.

Apoi începe larma. Roger Joly, membru al Rezistenţei, se întoarce la Paris după ce a fost eliberat din lagărul de la Neuengamme: „Cum să le spui celor măcinaţi de suferinţă că omul a cărui fotografie ne‑o arată nu are nimic în comun cu cel pe care poate l‑am cunoscut noi? Ei ne arată o fiinţă umană, noi am cunoscut doar ceea ce rămăsese din ea...”

Jane Rogoyska a studiat limbile moderne (franceza și italiana) la Christ’s College, Cambridge University, apoi a urmat cursuri de film la Northern Film School din Leeds și la Școala Națională de Film din Łódź (Polonia), implicându-se, în paralel cu activitatea literară, într-o serie de proiecte conexe în radio, film, teatru și fotografie. Este o autoare ce explorează teme precum conflictul, exilul, memoria și politica în Europa secolului XX. Printre cărțile sale se numără Surviving Katyń: Stalin’s Polish Massacre and the Search for Truth (distinsă cu Mark Lynton History Prize oferit de Columbia School of Journalism, 2022) și Gerda Taro: Inventing Robert Capa, prima biografie în limba engleză a fotojurnalistei Gerda Taro. De asemenea, a publicat un roman, Kozłowski (nominalizat pentru Desmond Elliott Prize, 2020). Volumul de față a fost inclus pe lista scurtă pentru Women’s Non-Fiction Prize, 2026.