Pe treptele Odesei

Vă oferim un fragment din volumul „Pe treptele Odesei” de Guzel Iahina, traducere și note de Luana Schidu, Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2026.

Roman distins cu Prix Transfuge 2026

„Acest roman e o invitație de a citi, a medita, a te minuna, a te îngrozi, a te îndrăgosti sau a înțepeni de neplăcere, și, din când în când, pur și simplu de a râde în hohote.“ — GUZEL IAHINA

„Roman buf“, cum l-a numit autoarea sa, construit în jurul personalității enigmatice a regizorului Serghei Eisenstein, „Pe treptele Odesei” nu este o simplă interpretare a biografiei acestuia, ci de-a dreptul cinematografie în proză – o poveste asemănătoare protagonistului său, o cavalcadă grandioasă, amintind la fiecare pas de filmele lui, o aventură pasionantă, desfășurată pe mai multe continente, cu iubiri, trădări, relații încordate, emoții, conflicte interioare, culmi și abisuri, pe fundalul primei jumătăți a secolului XX. Deopotrivă povestea unui om complex, zbuciumat, care se ascundea în spatele a o mie de măști și care s-a lăsat mistuit rapid de arta lui (sau a fost mistuit de Istorie?), și o satiră a epocii staliniste și a Uniunii Sovietice, amintindu-ne dureros de viu că lipsa libertății ucide. 

Fragment:

Era ceva neobișnuit și absolut minunat în toate astea: să nu se arunce singur în luptă, împroșcând de‑a valma cu sarcasme și vorbe dure, ci să tacă modest, lăsând pe cineva mai puternic să‑l apere. Să observe cum tremură de mânie mustața stufoasă și sprâncenele nu mai puțin stufoase ale generalului, cum îi tremură gropița din bărbia rotundă – și să se simtă mai puternic și decât mustața, și decât sprâncenele, și decât celelalte părți trupești ale comandantului de oști.

— De un astfel de sat spectatorii noștri o să râdă, a întărit și generalul cu breton. Iar cei străini, cu atât mai mult. De ce să le dăm prilejul?

Șumiațki, în ariergardă, pufnea cu osârdie în sprijinul argumentelor rostite, dar strădaniile lui erau acoperite de glasurile sonore ale generalilor. Replicile calme ale lui Stalin, dimpotrivă, cumva se auzeau – mult mai bine decât ale ambilor oratori indignați.

— Nici satul nu le‑a plăcut, și‑a continuat el dialogul cu regizorul. Și iar zic: Se poate și mai rău.

Eisen – sau Rorik? – ar fi vrut ca discuția lor să continue veșnic: atacurile furibunde ale criticilor și apărarea liniștită, neabătută a conducătorului. Era ca și cum ai urmări un uragan dezlănțuit de după meterezele unei cetăți de necucerit. Ca și cum ai brăzda apele unei mări pline de rechini într‑un vas de nescufundat. Ca și cum ai sta pe genunchii tatei – și ai privi de sus lumea plină de primejdii care se așterne sub picioarele tale.

Eisen și‑a imaginat cum ar arăta unul dintre judecătorii lui fără bretonul stufos – vădit drag inimii stăpânului și pieptănat în sus, ca să stea ca un cozoroc deasupra frunții – și a fost gata să izbucnească în râs. Apoi a început să‑i radă în gând mustața și sprâncenele celui de‑al doilea, dar hohotele au fost cât pe‑aci să‑i scape, așa că s‑a potolit.

— Bun, și filozofia? a lovit din alt flanc cel cu breton. În ce constă esența și sensul prețios al acestei pelicule neverosimile și, la drept vorbind, demente? Unde‑i modelul de viitor pentru săteanul sovietic? Prin ce presupune tovarășul regizor că se conturează acest viitor? Nu văd viitorul în film. Îmi încordez ochii din toate puterile – și nu‑l văd! Noi prin cinema trebuie să ne modelăm viitorul – așa cum își modelează olarul vasul din lut. Altfel, de ce și pentru ce?

— Așa e, de ce nu sunt înfățișate cum se cuvine colhozurile? a adăugat sprâncenatul. De ce pelicula se intitulează impertinent Linia generală, de vreme ce nu reflectă câtuși de puțin linia partidului?

— Uite, asta e o observație corectă, a fost de acord Stalin. Trebuie adăugate colhozuri.

„Iar filmări în plus? Iar montaj?“ s‑a îngrozit în sinea lui Eisen.

— N‑o să insist, firește, l‑a liniștit imediat conducătorul. Cine sunt eu ca să‑i impun voința mea unui artist?

— Sigur, adăugăm neapărat colhozuri, a rostit Rorik.

— Și lupta cu culacii ar trebui reflectată mai bine: mai aprig, mai încrâncenat, a continuat moale Stalin. În filmul dumneavoastră sunt înfățișați foarte corect culacii, tovarășe Eisenstein – satiric. Dar ar trebui insistat, să‑i înfățișați absolut politic. Se poate?

„Culacii din film sunt și‑așa monstruos de urâți!“ ar fi vrut să protesteze Eisen. „Ce să mai fac, să le pun coarne, copite și coadă?!“

— Sigur că se poate, a rostit Rorik; și pentru întărire a zâmbit iar cu zâmbetul lui larg din copilărie.

— Încercați, a zâmbit și Stalin. Și fără întârziere. Că, parcă, vă pregătiți să plecați în străinătate? Un lucru folositor. Șefii dumneavoastră nu au nimic împotrivă?

S‑a întors spre „galerie“.

— Tovarășe Șumiațki, Soiuzkino nu are nimic împotriva delegației celui mai bun regizor sovietic în Hollywoodul burghez?

Șumiațki, fără să deschidă gura, a dat doar energic din cap: Nu, nu, nici nu se gândește, n‑o să îndrăznească să aibă ceva împotrivă!

— Perfect. Cât timp vă trebuie pentru completarea filmului, tovarășe Eisenstein?

„În cel mai bun caz, nu mai puțin de un an“, a oftat amărât Eisen în sinea lui.

— Trei luni, a rostit Rorik ferm.

— Vă urez călătorie plăcută, a conchis Stalin, ridicându‑se din fotoliu și dând de înțeles că întâlnirea se încheiase. Să călătoriți cu folos și să nu stați prea mult. Avem treabă multă aici, acasă la noi. Și dumneavoastră la fel, tovarășe Aleksandrov, s‑a întors el spre aparatul de proiecție, unde rămăsese uitat de toți Grișa. Contez mult pe dumneavoastră. Pe dumneavoastră personal.

Ultimele cuvinte l‑au înțepat dureros pe Eisen, dar nu se cuvenea să fie gelos pe Grișa pentru atenția acordată de conducător.

Nădăjduia că la despărțire el și Stalin își vor strânge iar mâinile. Nu s‑a întâmplat: conducătorul s‑a apropiat de ușă, a deschis‑o și a dispărut în lumina de aur din care se întrupase cu două ceasuri mai devreme.

*

Pe 19 august 1929, Eisen, Tis și Grig se vor urca în trenul Moscova–Berlin, în vederea delegației lor departe, în Statele Unite, mai precis, în făgăduitul Hollywood. Într‑o valiză separată duceau bobinele cu Linia generală refăcută conform indicațiilor de sus, căreia sperau să‑i dea glas – s‑o „sonorizeze“ – în Europa.

Premiera filmului va avea loc fără creatorii lui și va trece foarte modest, de fapt aproape neobservată – nici de critici, nici de spectatori. Pelicula va aduna recenzii puține și proaste. Cea mai vie reacție va fi foiletonul lui Ilf și Petrov cu concluzia neliniștitoare „clișeul s‑a dovedit mai puternic decât regizorul“. Clișee caricaturale erau fără număr în film: și „culacul cu ochi antisovietici de pe afișele de propagandă“, și nevasta de culac „campioană la grăsime, cu subsuori antisovietice“, și „săracii satului, înfățișați ca niște idioți murdari“ și așa mai departe și așa mai departe… Curând, filmul nereușit va fi scos de pe ecrane.

La fel de curând guvernul sovietic va înăspri campania de deschiaburire și va chema la distrugerea clasei sociale a culacilor. Țăranii înstăriți se vor dovedi a fi victima ideală: nu era nevoie să fie stârnită ura împotriva lor, căci ea era deja destulă, iar apărători nu aveau. Linia generală a partidului va lovi în coloana vertebrală a țărănimii și o va frânge cu un trosnet: laolaltă cu cei avuți vor fi prigoniți și cei mijlocași, și cei bănuiți de simpatii chiabure, și cei care aveau putineie sau râșnițe manuale de grâne, vite ori păsări, și cei care nu voiau să intre în colhozuri sau să‑și dea grâul statului, și cei care credeau mai tare în Dumnezeu decât în colectivizare și încă mulți alții. Planurile de eliminare a culacilor – eliminare de unde? Din viață? – vor fi îndeplinite și depășite în toată țara.

Promisiunea făcută în zorii epocii sovietice „de a pune țăranii pe altarul revoluției mondiale“ va fi îndeplinită: milioane vor fi deposedați de bunuri, vite și grâne și condamnați la foamete; alte milioane vor fi deportate. Vor fi duși prin țară – înghesuiți în vagoane de vite, aproape fără apă și hrană, fără a li se spune o vorbă despre destinația finală – pe calea ferată spre Nord sau spre Nijni‑Novgorod, spre Perm, peste Baikal, spre Omsk sau Ussuri, Muromsk sau Murmansk, Amur, Transcaucazia, Tașkent și multe altele. Într‑un târziu, vor fi lăsați – în pădurile Altaiului sau stepele Turkestanului, în tundre subpolare sau în taiga – părăsiți acolo, fără adăpost, să sape bordeie și să supraviețuiască.

Puțini dintre culaci vor semăna cu cei de pe afișele de propagandă. În schimb, cu Marfa Lapkina cea bătută de necazuri, foarte mulți.

Și oamenii vor trăi. Vor vâna, vor aduna fructe, vor pescui, vor flămânzi, vor fura spice de pe câmp, vor muri de boli și subnutriție, vor fugi și se vor întoarce în colonie. Din nou vor deveni culaci, încropindu‑și o gospodărie amărâtă, și din nou o vor pierde când autoritățile vor declara război reînchiaburirii. Vor învăța să‑i înțeleagă pe localnici – cazaci sau tunguși sau kalmâci. Le va fi dor de patrie și de copiii care s‑au stins, neputând să îndure greutățile vieții în colonia de muncă forțată. Se vor căsători cu localnice și vor face cu ele alți copii.

Undeva departe, în regiunile populate, moara pornită va continua să macine destine transformându‑le în praf, deschia­burind pe alții și alții – și risipindu‑i prin cele mai îndepărtate cotloane ale țării. Și autoritățile nu vor ști să oprească această moară cumplită: să oprești pietrele de moară e de o sută de ori mai greu decât să le pornești.

Dar asta acolo, pe Pământul Mare. În colonia de muncă – undeva pe ultimul afluent al Angarei sau în ultima vâlcea a Mangîșlakului, sau pe sărătura Aralului, sau pe țărmul lacului Onega – viața va pâlpâi cu încăpățânare în ciuda (sau datorită?) uriașei ei izolări. La prăvălie se va vinde pâine (din două‑n două zile) și lumânări (o dată pe lună), pe tabla de informații vor fi atârnate ziare (aproape proaspete, cu o întârziere de doar câteva săptămâni). La infirmerie se va aduce iod și săpun. Iar la casa de cultură, din când în când, va fi proiectat un film.

Ei vor deveni cei mai înfocați admiratori ai comediei lui Eisen – surghiuniții plini de amărăciune, de mult uitați de prieteni, rude și, pare‑se, de însuși Dumnezeu; lipsiți de avere, speranțe și demnitate, dar continuând cu îndărătnicie să trăiască. Vor privi pentru a nu se știe câta oară filmul acela caraghios și vor râde fericiți, uitând pentru o oră și jumătate de soarta lor nenorocită. Ferma de lapte‑palat cu pereți albi – unde s‑a mai văzut așa ceva? Dar porci care să se scalde‑n râu? Sau nunta taurului cu vaca? Sau o muiere la volanul unui tractor? Și asta? Și ailaltă?… Fiecare scenă și fiecare cadru sunt atât de neverosimile și de fantastice, ca‑n basme, încât te minunezi și pufnești în râs, și‑l împungi cu degetul pe vecin, și te bați peste genunchi din toate puterile: Ah, ce le mai născocește… Eisenhart sau Eisenspiel ăsta! Bravo lui!

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile Școlii de Cinematografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi și Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câștigat în anul 2019 Bolșaia Kniga -- Premiul al treilea și Premiul cititorilor – Locul întâi, Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. În 2020 a primit, în Italia, Premiul Literar Internațional Giuseppe Tomasi di Lampedusa, iar în Franța, Premiul Le Meilleur livre étranger în 2021, fiind, la rândul său, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel mai recent roman semnat de Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, apărut în 2021, se inspiră, ca și Zuleiha deschide ochii, din istoria familiei sale – bunicul patern al scriitoarei a făcut parte dintr-un eșalon de copii trimiși în Turkestan, în 1922. În total, cărțile lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de țări.