top of page

Pe culmile negării

Un fir confesiv, rezonant la decepțiile cotidiene și nu numai, unește aproape toate textele recentului volum de poezie, semnat de către Gellu Dorian, „La locul meu” (Ed. „Rocart”, 2022). Inegale ca întindere, poeziile acestuia propun un nucleu confesiv, care vizează fie legătura retractilă cu lumea din jur, fie expunerea unui spirit de revoltă, pendulând între angoasă și exaltare, între mefiență și acidă resemnare. Poetul analizează, cu o acribie convulsivă ori cu o prudență resemnată, legătura salvatoare dintre poet, propria creație și lumea din jur. Toate aceste elemente au drept scop căutarea, cu orice preț și cu o febrilitate a discursului, de-a dreptul vizionară, unei opțiuni care să îl scoată pe poet la un liman, să îi arate modul prin care se poate salva, pe sine sau prin sine însuși, de-o lume în care predomină derizoriul, funambulescul grotesc sau blazarea în care ,,totul era nimic,/ poarta se trântea și dispărea odată cu cerul”.

Revolta, un soi de histrionism perceput ca antidot împotriva unei lumi meschine și lipsite de sinceritate, resemnarea amară, tradusă printr-o continuă predispoziție ironică și patetică, jubilația imaginativă sau spiritul vehement al negației, sunt printre principalele coordonate ale unui univers neliniștit, bântuit de angoasele contradicției și ale damnării. Poetul pare a fi încarcerat, dacă se poate spune astfel, în propria sa existență. Percepe ,,enorm și monstruos” fiecare atom, peliculă sau mișcare a lumii exterioare. Trecutul apăsător continuă letargic printr-un prezent devitalizat, lipsit parcă de orice semnificație sau simbol, pe măsură ce ,,tot ce a fost e în tine și în tine începe să roadă nimicul”.

Sentimentul de angoasă pare că a cuprins întreaga lume. De aceea, poetul practică o ataraxie a negării, atunci când imersează într-un univers interior forjat la temperaturile ridicate ale angoasei. Înainte de toate, se resimt consecințele unei blazări care nu e altceva decât o altă mască a frondei. Pe când existența este configurată printr-o desfășurare halucinantă de negații și secvențe ale alienării, imprimate în modul de a exista și de acționa al lumii din jur: ,,În fiecare secundă, în fiecare zi când/ sunt singur, și vreau să fiu singur,/ privesc o pată cenușie pe un cer ascuns în ochii mei/ cu tot ce a putut aduna pînă în clipa/ cînd aud ce-mi spune cel ce nu-mi spune nimic/ și asta e de fapt totul,/ totul, așa mi se spune, așa aud/ și nu știu ce să răspund, pentru că nici o întrebare/ nu se desprinde din noianul de vorbe/ adunate în stive gata să ia foc odată cu trupul unui rug/ care este trupul meu aruncat în abis/ ca într-un pat înzăpezit/ nimic de fapt, așa cum sunt trenurile care urcă în trenuri/ și părăsesc gări părăsite/ din care nu pleacă nimeni,/ nimeni nu se întoarce, felinare aprinse în ochii stinși/ ai celor care fac cu mîna fără mîini celor/ ce privesc prin ochii pe care nu-i au” (Abis).

Această ataraxie a negării amplifică puterea resemnării și a unei stări de lehamite permanentizate. O lentoare tot mai amplificată îngreunează mișcările sau gesturile. O senzație de intensă apăsare anemiază totul în jur, iscând conștiința unui sentiment al declinului fizic, dar și spiritual. În final, ceea ce menține linia apăsătoare a întregii existențe rămâne starea derutei generate de lipsa acelui loc/punct, altădată, de echilibru: ,,acum arunc visele ca pe niște cutii de conserve/ în care doar mirosul persistă,/ dar nu mai înseamnă nimic,/ nu mai vreau să știu despre el,/ despre acel loc, singurul care mă mai poate/ primi și arunca în lumea/ despre care nu mai știu nimic,/ e așa cum într-un vers/ crezi că așterni toată viața ta,/ cînd de fapt toată viața ta/ nu mai poate fi esența acelui vers” (Deodată).

Aceleași efluvii neliniștite și tensionate se revarsă asupra realității imediate, înnegurând prezența iconică a iubirii care traversează, astfel, teritorii umbrite și atinse de morbul angoasei și al neputințelor. Extazul erotic este anemiat de către prezența unei agonii atemporale și omniprezente, care s-a înstăpânit, deopotrivă, în lumea concretă, dar și în cea sensibilă: ,,ea este chiar dragostea,/ dragostea este chiar numele ei,/ trupul ei în care sufletul i se deretică/ de inima mea ostenind într-un trup din care/ vor pleca deodată stoluri, stoluri de zile/ spre o țară a nimănui, în care toți se duc,/ unde toți iubesc,/ unde nimicul înflorește peste tot ca păpădia,/ unde toți uită să se mai întoarcă” (Ea este chiar dragostea).

Laitmotivul negării mai este redat prin câteva pronume negative care generează, prin reiterarea lor atât de apăsătoare și de sumbră, o stare în care confuzia și debusolarea mențin, în permanență, sentimentul de rătăcire, de ne-aparținere de niciun loc, crez sau timp. Negarea face ca totul să devină un neînțeles ,,și mai mare”, vorba lui Blaga, de proporții nebănuite. În versurile următoare asistăm parcă la imaginea unei negări care a cuprins toate palierele senzoriale și care anulează orice tendință de apropiere sau de încercare de a te recunoaște pe tine însuți în oglinda mișcătoare și confuză a prezenței celuilalt: ,,nu m-am mișcat niciodată din acel loc,/ poate că locul să se fi mișcat,/ cu mine în memoria lui de nedescifrat,/ iar tu să fi rătăcit prin lume/ pînă când ai renunțat la alt om a cărui viață/ nu mai are nimic cu viața mea” sau ,,e un oraș locuit de alți oameni decît cei/ pe care i-am cunoscut și care au alte chipuri,/ alți ochi,/ alte inimi-/ în sângele lor vocea lor își pierde ecoul” (Secunda).

Nostalgia se manifestă după un trecut, unul mult mai blând și poate mai uman, care a fost posibil doar în placenta maternă, căci ,,era bine acolo, ascuns, într-o plapumă sîngerie,/ numai cerul mă putea privi cu nenumărații lui ochi” (Placenta). Un astfel de trecut contrastează cu prezentul în care ,,totul devine atît de tern, încît nici eu nu mai sunt/ acolo decît întâmplător” (Viață trăită rapid), întrucât totul a trecut sub tăvălugul uniformizant al monotoniei omniprezente sau stă sub zodia urâtului care aglutinează simțuri, percepții, moduri de a comunica: ,,azi e urît în toată regula,/ nimic din ce ating nu are piele care să-mi vorbească” (Ieri și azi) sau ,,una câte una, adunate, zdrențele recompun zilele” , asupra cărora veghează, la nivelul unui vizionarism spectral, un singur ochi deschis în inima nimicului, o singură prezență a vieții ivite, în mod eșuant, iluzoriu, în materia mortificată a negării de pretutindeni: ,,printr-un singur ochi se vede totul,/ adică nimic, nu doar nimic, ci absolut nimic” (Printr-un singur ochi).

În aceste condiții, poezia va deveni, din ce în ce mai mult, un mod de supraviețuire într-o lume afectată de un declin galopant. O lume în care găsește, totuși, puterea de a merge mai departe, chiar dacă, deocamdată, nu se întrevede luminița de la capătul tunelului: ,,și așa zile în șir, de cînd mă știu, și de aici înainte/ la fel, pînă ce se va termina cerul,/ iar în ochii mei se vor stivui poezii frumoase/ ca niște îngeri pe care nu i-a văzut nimeni/ pe nici un umăr” (Izbăvirea prin poezie).

Poetul pare să își accepte condiția permanentă de condamnat la un examen lucid și drastic al sondării propriei existențe și imaginații, deopotrivă.


de Savu Popa


35 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Kommentare

Mit 0 von 5 Sternen bewertet.
Noch keine Ratings

Rating hinzufügen
bottom of page