Jurnal la Muntele Athos

Orice pelerinaj la Sfântul Munte Athos reprezintă căutare de sfințenie și mântuire, iar căința, solitudinea, rugăciunea inimii sau actul-rugăciune continuu, smerenia sau pioșenia și ascultarea sintetizează universul aparte athonit, iar acesta trebuie experimentat măcar o dată în viață. Călătoria spirituală și religioasă la Athos este una hierofantică, astfel, nimeni nu merge în această Grădină a Maicii Domnului ca simplu turist ori din curiozitate ori bizarerie. La Muntele Athos ai parte de privegheri, litanii, hramuri, convorbiri duhovnicești, împărtășanii, liturghii și nu rămâi indiferent ca o stană de piatră la ele, ci participi cu toată ființa, adiționând roadele a ceea ce ai înțeles. În fine, Muntele Athos este un „veritabil muzeu de artă bizantină, în ceea ce privește arhitectura, pictura și artele minore”, această afirmație a lui Sotiris Kadas rezumând excelent întinderea moștenirii artistice reprezentate de Athos în ansamblu, prin arhitectura și prin toate lucrările artistice găzduite de mănăstirile Muntelui Athos, concentrându-se acolo un acces privilegiat la arta bizantină și la celelalte școli artistice care i-au urmat. În perioada 28 noiembrie – 3 decembrie 2022 am fost, împreună cu bunii mei prieteni, frați întru spirit și credință, publicistul și scriitorul Apollon Cristodulo (care a făcut posibilă această călătorie religioasă, prin generozitatea sa) și jurnalistul Alexandru Puiu, în pelerinaj la Sfântul Munte Athos, plecând cu un microbuz din București, traversând noaptea Bulgaria și poposind într-o primă fază la Salonic, unde am vizitat bisericile Sf. Dumitru și Sf. Sofia, catedrala Sf. Grigorie Palama, Turnul Alb și statuia lui Alexandru cel Mare. De la Salonic, am plecat spre Uranopoli, portul de îmbarcare spre Athos, unde am făcut testul Covid-19, ne-am luat diamonitirioanele (pașapoartele) de la biroul din orășelul menționat și am luat vaporașul a doua zi dimineața spre Sfântul Munte de lângă turnul bizantin Prosforion (în greacă: ofrandă), construit în secolul al XIII-lea de împăratul Andronic al II-lea Paleologul ce l-a pus sub jurisdicția mănăstirii athonite Vatopedi.

​Turnul bizantin Prosforion (Uranopoli)

Turnul bizantin Prosforion (Uranopoli)

Am poposit la micul debarcader-port al Mănăstirii Dochiaru, care a fost prima vizitată din cadrul Republicii monastice Muntele Athos, și care are ca hram praznicul Sf. Arh. Mihail și Gavriil, a fost edificată în 970 sau 1013 ori chiar 1030-32 d.Hr., istoricii n-au căzut de acord, ctitor fiind monahul Eftimie, ucenic al Sf. Athanasie Athonitul și dochiar (adică avea în grijă păstrarea şi împărţirea uleiului,de unde și denumirea sfântului lăcaș) al Marii Lavre. Aici ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare”, aflată în exteriorul peretelui vestic al trapezei mănăstirii (care mai conține fresce, dintre care unele ilustrând Apocalipsa, dar și sculpturi de Hans Holbein, potrivit autorului grec Loukas Lilios), și la o părticică din lemnul Sfintei Cruci. De remarcat că printre cei care au acordat danii importante acestei mănăstiri a fost și tiranicul domnitor moldav Al. Lăpușneanu, cel căruia i s-au atribuit nemuritoarele ziceri: „De mă voiu scula pre mulți am să popesc și eu…” și „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”.

Dafni, portul

Dafni, portul

Mănăstirea Dochiariu

Ieșind de la Dochiaru, am mers preț de o jumătate de oră și am ajuns la Mănăstirea Xenofont, ctitorită cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe în ultimul sfert al secolului al X-lea de către cuviosul Xenofont, care a fost atacată la un moment dat de belicoșii pirați catalani și care are două katholikoane, cel vechi, adevărată operă de artă, iar cel nou, cel mai mare dintre toate cele aflate la Athos conține două icoane făcătoare de minuni, cea a Sf. Gheorghe (sec. IX) și cea a Maicii Domnului Odighitria (veacul XIV) și icoana Maicii Domnului Keharitomenul la care ne-am și închinat. Am văzut și alte comori duhovnicești: parte din mâna dreaptă a Sf. Mare Mucenic Gheorghe, parte din capul Sf. Protomartir Ștefan ș.a..

Mănăstirea Xenofont

Am plecat apoi spre Mănăstirea Sf. Pantelimon (Russikon), mergând încă o oră și jumătate pe jos, o mănăstire imensă, cam kitschoasă, cazarmă, aș numi-o, mai ales că erau câteva clădiri cu grilaje, zăbrele la geamuri. După liturghia de la 5 dimineața au început ploi torențiale, antediluviene, biblice sau marqueziene de-a dreptul care nu se mai opreau, dându-ne cu totul peste cap planurile, pâraie și șuvoaie imense năvăleau de pe versanți și invadau micile șosele și drumuri, astfel rămânând de vreo câteva ori blocați și în pericol de a ne răsturna cu paraditul microbuz în râpă.

Mănăstirea Pantelimon

Mănăstirea Pantelimon

Programul s-a modificat radical și am vizitat alte mănăstiri, prima oprire, după un lung drum ocolitor, fiind la frumoasa Mănăstire Vatopedi, întemeiată în jurul anului 972, biserica principală urmând stilul bizantin aghiorit al katholikonului Marii Lavre, mănăstire dotată cu o bibliotecă valoroasă, conținând aproape 2.000 de manuscrise antice, unele dintre aceste manuscrise fiind scrise pe pergament, iar altele au fost decorate cu anluminuri, dar și câteva lucrări laice, să le spunem, precum Geografiile lui Strabon și Ptolemeu. Am remarcat frescele Cinei celei de Taină, ale vânzării și al patimilor Mântuitorului, exemple evidente ale școlii picturale macedonene, dar și odoare și sfinte Moaște printre care: capetele Sfinților Ioan Gură de Aur și Grigorie Teologul și părticele din moaștele Sf. Ioan Botezătorul și multe altele. În altar am văzut două icoane, una a lui Isus și una a Maicii Domnului, cunoscute drept ale împărătesei Teodora, care le-a oferit soțului ei iconoclast, apoi am văzut una din cele trei părți ale Brâului Maicii Domnului (ce se află în paraclisul Maicii Domnului), Cinstitul Brâu fiind luat de domnitorul Serbiei, Lazăr I, de la Mănăstirea Vlaherne din Constantinopol și dăruit Mănăstirii Vatopedi.

Mănăstirea Vatopedi

În finalul vizitei, ne-am închinat la cele 7 icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului și Brâul Maicii Domnului, după care am gonit spre Mănăstirea Stavronikita, cea mai mică dintre cele 20 de astfel de lăcașuri athonite, edificată în 1541, ctitori fiind Nichifor Stavronikita și patricianul Nichita. Icoane vrednice de închinăciune sunt: Icoana Sf. Nicolae, zisă „a Stridiei” și a Celor 12 praznice împărătești.

Mănăstirea Stavronikita

Mănăstirea Stavronikita

Am ieșit și ne-am îndreptat rapid spre o altă mănăstire emblematică a Athosului, Iviron, ctitorul acestei mănăstiri fiind Ioan Iviritul, prieten al Sfântului Atanasie cel Mare venit din provincia Caucazului, care se numea Ivirica, pe la anul 980. Pe unul dintre peretii lăcașului am văzut zugrăvit chipul lui Mihai Viteazul (1593-1601), ctitor domnitor, iar în paraclisul din apropierea porții mănăstirii am dat de Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, numită „Portărița” care a venit pe mare de la Bizant și la care ne-am închinat cât am avut timp.

Mănăstirea Iviron

Mănăstirea Iviron

Am ajuns și la Mănăstirea Caracalu, ctitorită de monahul cu același nume în secolul X sau XI, la care am admirat turnul de observație sau de apărare anti-pirați și ușile împărătești ale katholikonului realizate de Theofan Strelitzas zis Cretanul. Ne-am închinat la icoanele Sf. Apostoli Petru și Pavel și a Sf. 12 Apostoli.

Mănăstirea Caracalu

Mănăstirea Caracalu

A urmat Mănăstirea Filoteu, construită pe la sfârșitul veacului al X-lea, ctitor fiind evident Filoteu Cuviosul, printre cei care au acordat danii generoase fiind domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat și omul politic Ioan Grigore Ghica, fiul ultimului principe al Moldovei, domnitorul Grigore al V-lea Ghica. Aici ne-am închinat încă uzi de ploaie la sfintele moaște Maica Domnului Glykofilusa și Maica Domnului Gherontissa, plus Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci.

Mănăstirea Filoteu

Mănăstirea Filoteu

Ultima vizită a fost la Schitul Proorocului Ilie care este chinovie, fiind locuită de călugări greci, dar și loc de nevoință al multor aghioriți de origine rusă. De acest loc este legat numele Cuviosului Paisie Velicikovski, reprezentant de frunte al isihasmului nord-dunărean. Am observat că mănăstirea are un megalomanic katholikon, propus de ducesa rusă Alexandra Petrovna prin 1882, un iconostas faraonic în stil rusesc, poleit cu aur (70 tone greutate!), fiind fabricat la Odessa și două icoane ale Maicii Domnului: Galaktotrofousa („Alăptătoarea”) și Dakryrrousa („Înlăcrimata”). În final, am ajuns plouați, dar plini de speranță în regiunea pustnicească de la Kapsala, la chilia Părintelui Macarie, unde am înnoptat și unde aveam să trecem prin cea mai mare încercare de la Muntele Athos. Mai întâi, plini de evlavie, am participat la vecernie și am avut o revelație, în altarul bisericuței sau mai degrabă căsuței unde se oficia slujba, am zărit părticele din osemintele martirilor oripilantei închisori de la Aiud transformate în moaște sfinte, făcătoare de mari minuni, mai precis bucățele din rămăşitele foştilor detinuti politici de la Aiud, care au cunoscut ce înseamnă suferinţa oamenilor şi deznădejdea, rugându-se pentru noi păcătoșii și care astăzi vindecă boli incurabile și izvorăsc mir. Cum eu și cu Apollon Cristodulo scrisesem despre martirii închisorii aiudiene în cartea noastră Vertebre românești: mărturii ale rezistenței anticomuniste (apărută în 2020, la Ed. Eikon), uimirea a fost cu atât mai mare și am discutat ulterior și cu Părintele Macarie despre această descoperire-epifanie a noastră, domnia sa precizând că zeci de mănăstiri din România si de la Muntele Athos au luat părticele din rămăşitele foştilor detinuti politici de la Aiud, nu numai aici la Kapsala. Dar puțin mai târziu, urma marea încercare: de-abia ne întorseserăm de la vecernie și ne-am dus într-o căsuță, „colibă” sau bojdeucă de cazare a Chiliei Sf. Nicolae din Kapsala și când era să adormim, o lovitură puternică, îngrozitoare s-a auzit lângă fereastra de la etaj a căsuței și prima oară am crezut că e un fulger sau un tunet bubuitor, dar când colo, o parte a zidului de împrejmuire, circondare de vreo 6-7 metri lungime și 2 metri lățime se prăbușise la 2-3 metri de locul unde înnoptasem, riscând să fim pur și simplu zdrobiți dar, mare minune, Dumnezeu ne-a salvat, am scăpat cu viață din marea încercare! Restul e istorie, banalitate, a trebuit să stăm o zi întreagă la Kapsala, fiind blocați acolo din cauza ploilor necontenite și abia a doua zi după sfânta liturghie am putut să plecăm.

Schitul Sfântului Ilie

Schitul Sfântului Ilie

Părintele Macarie, care ținea și slujbe, servea și la mese, era și bucătar și șofer, ce mai, un adevărat slujitor al lui Isus, ne-a condus cu microbuzul schitului undeva la deal, de unde am luat o altă mașină spre Schitul Sf. Andrei zis și Serai, Careia sau Karies, capitala administrativă a Muntelui Athos și Mănăstirea Cutlumuș.

Schitul Sfântul Andrei (Serai)

Schitul Sfântul Andrei (Serai)

Mănăstirea Cutlumuș

Cel mai mult mi-a plăcut bisericuța din centrul micului orășel Careia, numită Protathon, cea mai veche biserică ce ni s-a păstrat la Sfântul Munte, unică din punct de vedere arhitectural și pictural și unde ne-am închinat la icoana Maicii Domnului, faimoasa „Axion Esti”, care a fost descoperită pe la sfârșitul veacului al X-lea la locul numit „Lakkos tou Adein”, o construcție din Kapsala. Am remarcat și picturile murale din naosul Protathonului care au fost create de principalul reprezentant al școlii macedonene, Manuil Panselinos, în secolul al XIV-lea.

Biserica Protathon (Careia)

Careia

Careia

La final, am luat o șalupă acoperită din unicul port al Republicii monahale Muntele Athos, Dafni (unde în antichitate a existat un templu al zeului Apollo), care ne-a dus înapoi la Uranopoli și de acolo am plecat cu microbuzul spre țară.

Fotografii realizate de către Florin Mureșan și Laurențiu-Ciprian Tudor în anii 2013 și 2015 .