Pireu

Opt ore în portul Pireu

După ce am vizitat două muzee ateniene fascinante (Muzeul Bizantin și Muzeul Elen al Războiului), după ce am urcat cu telefericul pe Dealul Lycabettus (pentru a admira ampla panoramă a Atenei), care se află în apropierea lungului bulevard Vasilissis Sofias (în ciuda vremii splendide vântul bătea cu putere), am coborât și am luat metroul din stația Evanghelismos către Syntagma, unde am schimbat linia pentru a ajunge în Pireu, ultima noastră țintă a celei de a doua zi petrecute la Atena. Pentru un român este uluitor cum grecii au reușit să construiască o magistrală de metrou atât de lungă, care leagă aeroportul internațional din Atena chiar de portul Pireu. Cred că sunt vreo treizeci de kilometri între cele două puncte extreme ale aglomerării Atena-Pireu. Cu o zi înainte, observasem într-o stație de metrou, nu mai știu care, vreo douăzeci de foarte tineri marinari în uniformă, care probabil veneau de la Pireu și profitau de faptul că nava lor militară era ancorată în port pentru a vizita atracțiile turistice ale Atenei. Care nu pot fi ratate. La plecare, în aeroport, am observat uimit valuri de militari în uniformele tipice Armatei americane. Însă toți păreau indieni sau pakistanezi. Acum, era vorba despre exoticul (pentru mine) personal al unui regiment al Aviației Regale a Arabiei Saudite, care aștepta să se îmbarce spre casă. Unii dintre ei se aprovizionaseră bine de pe la magazinele duty-free, mai ales cu parfumuri. Își permiteau. Am încercat să nu mă gândesc la salariul lor, care indubitabil este dublu decât al meu. Numai românii au obsesia asta a salariului și a comparării lui.

Am coborât exact la ultima stație de metrou (Dimotiko Theatro), care se află în centrul pieței centrale din Pireu, dominată de Teatrul Municipal. De fapt, nici nu există o diferența spațială clară între cele două orașe, există marea aglomerație Atena-Pireu, unde cred că trăiește un sfert din populația Greciei. Voiam să descoperim marea, pe care o întrezărisem de pe Akropolis și, mai ales, de pe Dealul Lycabettus. Nu a fost o întreprindere prea dificilă, după cinci sute de metri eram chiar în portul care deservea uriașele ferryboat-uri. Însă noi nu aveam timp să plecăm în vreo insulă, cu toate că pe viitor ar putea fi o idee bună: iei avionul, aterizezi la Atena, urci în metrou, ajungi în portul Pireu, prinzi un ferryboat, iar după o oră sau două ești într-o insulă. Totul ar dura mai puțin de șase ore. Cu mașina personală îți ia și două zile. Am schimbat direcția și am decis să încercăm să ajungem pe o plajă. Dar ne era foame, nu mâncasem nimic la micul dejun. De fapt, eu ciugulisem dintr-o bucată de pâine și puțină brânză feta, pe care o cumpărasem de la supermagazinul de cartier în seara precedentă. Totuși, se apropia de ora 2. Am descoperit o mică radă unde erau ancorate zeci de yahturi de lux, fiecare dintre ele costând cel puțin un milion de euro, iar de pe esplanadă se putea intra în mai multe taverne. Ne-am prăbușit istoviți la una. Tânăra care ne-a servit nu avea mai mult de douăzeci de ani. Berea rece la halbă a fost o binecuvântare. La fel ca și porția de gyros de porc, la un preț foarte rezonabil. Siesta ne-am făcut-o pe nisipul fără pretenții al unei mici plaje din apropiere. Nu m-am putut abține și mi-am suflecat pantalonii, mi-am scos pantofii, ciorapii și m-am răcorit în apa Mării Egee, care era destul de rece. Se făcuse ora 5 când Corina m-a întrebat dacă am putea vedea apusul de soare. Care avea loc exact la ora 20.20. Mai aveam de așteptat. Aplicația telefonul indică un punct exact care ar fi oferit a Piraeus sunset panorama. După un alt sfert de oră de odihnă, am ridicat ancora și am continuat să ne plimbam pe malul litoralului, apucând-o pe o stradă care șerpuia înconjurând malul mării. Uneori oferea acces. Mai mulți eleni încercau să pescuiască, iar alții, nu mulți, dar temerari, încercau apa rece de mai. Am trecut pe lângă clădirea scorojită, cu vreo zece etaje a unui bloc care găzduia un spital și care mi-a adus aminte de Spitalul Județean de Urgențe din Ploiești. Aceeași nuanță de gri, același abanon. Dar măcar bolnavii lor își alinau durerile privind pe fereastră spre largul Mării Egee. De vis! Dar poate fi și o formă de tortură. Mai ales dacă nu mai ai șanse de vindecare. Bolnavii prahoveni se pot delecta cu nesfârșite câmpuri și lanuri de blocuri. Am mai mers încă un kilometru, dar era clar că reveneam în portul comercial unde nu era nimic de văzut. Pe stradă trecea, din când în când, un autobuz local. Am hotărât să-l luăm în sens invers și să începem marea ascensiunea către punctul indicat, pentru a admira apusul de soare. Din fericire, plafonul de nori de vineri dispăruse. Ne-am prăbuișt pe o bancă, iar după un sfert de oră un autobuz uzat, dar funcțional, ne-a transportat trei stații în spate. Am folosit aceeași cartelă pe care o cumpărasem de la Aeroport. Știam că nu plătisem degeaba 20 de euro, abonamentul turistic care iți oferă posibilitatea de a călători timp de trei zile cu orice mijloc de transport din aglomerația Atena-Pieru. Ne-am dat jos și am mai urcat o jumătate de kilometru, pe o stradă în pantă, ceea ce era bine. Panorama nu se putea deschide, în față ochilor noștri, decât dacă era sus. Logic. Aplicația ne-a indicat cu precizia ei diabolică și locul: doar o pasarelă rutieră care făcea legătură cu un cartier normal al Pireului. Corina a rămas dezamăgită. Credea că desemna un local unde am fi putut bea o cafea. „Vorbeam despre mine, știu că tu ai fi băut o bere rece”. Era ora 19, iar razele soarelui dezvoltau intensități termice apreciabile. Mai era. Am urcat alți zece metri și am început să căutăm un local, unde am fi putut petrece încă o oră. Am descoperit, însă, un cimitir deservit de o biserică ortodoxă. O tavernă de cartier era închisă. Ochiul meu ager, dar miop de trei decenii, a descoperit un indicator care oferea informații despre A bowling room and cafe. Mă întrebam cine mai cunoaște oare în România termenul de „popicărie”? Pe vremea mea era uzitat. Nu părea venit de pe Marte. De altfel și popicele au murit. Localul era magistral amplasat oferind o panorama minunată a liniei litoralului. Se distingea masiva siluetă a Stadionului Păcii și Prieteniei din Pireu, o denumire scoasă parcă din nomenclatorul propagandiștilor lui Ceaușescu. Uit prea repede că și ei au avut o groază de comuniști, mai mult, și absolut scandalos (pentru mine), actualul partid comunist elen era creditat cu 6-7% de sondajele de opinie ca intenție de vot la alegerile pentru Parlamentul unicameral elen din 21 mai. Localul era unul de cartier, fără mari pretenții. În acea seară caldă și calmă de sâmbătă câteva familii de prin cartier ieșiseră în oraș. Chelnerița din nou incredibil de tânăra, pe la 17-18 ani. Parcă toți adolescenții eleni muncesc pe la taverne, mi-am zis. Ne-am înțeles, fără dificultăți, în engleză. Ce probleme aș fi avut dacă aș fi intrat în vreo bodegă din Iambol sau Nikopole, oho. Cu frații noștri, tracii slavizati, m-aș fi înțeles prin semne. Rapid a venit și berea rece la halbă, însoțită de un mic bol cu alune și fistic. On the house. Pentru a-ti face sete pentru încă o halbă. Eram sătui și nu am mai comandat de mâncare. Corina a savurat o înghețată și un cappuccino. Am rugat să-i fie pus la încărcat scumpul telefon. Da, avem charger special, iar tânărul elen s-a îndepărtat cu el în interiorul barului. Noi am rămas pe terasa acoperită. „Nu crezi că va dispărea?”, m-a întrebat Corina, un pic neliniștită. „Sunt absolut sigur că nu va dispărea, aș putea să-mi pun mâna dreaptă în foc. La propriu.”, am răspuns eu arogant. Și am avut dreptate. Clubul de bowling era supraînălțat, iar, în imediata apropiere, am descoperit un teren de baschet, unde avea loc un meci crâncen între două echipe de adolescente elene. Multă voință, puțină știință, căci minngea nu a intrat în coș timp de cinci minute cât m-am uitat la amuzantul spectacol. Dar asta nu înseamnă că mingea nu era aruncată spre inel. Că nu intra, era o altă poveste.

„Ai lăsat și ceva în plus?”, m-a întrebat ea cu scepticism. „De ce mă întrebi asta? În Grecia mereu las bacșișuri generoase”. „Da, tu în România nu prea lași, așa este...”, mi-a răspuns Corina. „Las în plus dacă sunt mulțumit de serviciile și produsele care-mi sunt livrate, dacă nu aștept o jumătate de oră pentru niște mici și o bere, da. De multe ori mi se pare exagerat să las și cinci lei în plus în România. Mai degrabă ei ar trebui să te plătească pentru că ai mâncat niște porcării pentru care ai așteptat o groază. Însă, în Grecia, servirea a fost mai mereu impecabilă. Ce să le reproșezi? Jos pălăria!”. Ne-am întors la pasarelă. Și alți turiști descoperiseră locul. Apusul a fost drăguț și, mai mult, s-a lăsat imortalizat în câteva fotografii fără să facă fasoane. Harta pe care o luasem de la aeroport avea într-un mic dreptunghi și imaginea Pireului. Am coborât strada care ne-a dus direct la stația de metrou, iar pe la ora 21 eram la Syngrou/Fix. Am reușit să ne strecurăm chiar în magazinul de cartier pentru o reaprovizionare, iar amabila angajată, care dădea să închidă ușa, ne-a lăsat să intrăm. De unde atât de multă amabilitate? „But make it quick, we are about to close”. Fusese o zi bună, poate chiar memorabilă (pentru mine). Descoperisem Pireul, în care am petrecut opt ore, cam cât are sfântul program obișnuit și (aproape) zilnic de muncă, dar pe care ore nu le mai dădusem nimănui (și în nici un caz angajatorului), ci le păstrasem cu egoim pentru mine. Nu îmi dau seama dacă termenul de „pireu” din/cu cartofi, pe care l-am servit toată copilăria își are originea în acest port. Așa ar fi logic.

de Codruț Constantinescu

Fotografii: Andreea Corina Constantinescu.

Codruţ Constantinescu (născut la 16 martie 1977, în Câmpina) este istoric şi scriitor. Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (2000), specializat în istoria contemporană universală. Studii în Danemarca, la Helsingør şi în Elveţia, la Geneva. A absolvit masterul la Institutul European al Universităţii din Geneva cu lucrarea „Partidele irlandeze şi tematica integrării europene” (2003). A publicat numeroase articole, studii, recenzii în ziare şi reviste din ţară, precum Orizont, Dilema Veche, Revista 22, Suplimentul de Cultură, Archiva Moldaviae, Observator Cultural, Atitudini, Memoria, Historia, Familia, Timpul, Cuvântul. A publicat mai multe cărţi, dintre care amintim: „Studii irlandeze” („Institutul European”, Iaşi, 2006), „Enervări sau despre bucuria de a trăi în România”(în colab. cu Mirel Bănică, „Polirom”, Iaşi, 2007), „Mirajul utopiei. Călătoriile în URSS, între control şi propaganda” („Vremea”, Bucureşti, 2013), „Epistolar genevez„ („Vremea„, Bucureşti, 2015), „Viaţa şi moartea în Gulag” („Vremea”, Bucureşti, 2016), „Pe urmele celţilor. Peripeţii şi istorii irlandeze şi scoţiene„ („Vremea”, Bucureşti, 2017), „Pedalând prin viaţă. Jurnalul unui biciclist de cursă lungă” („Vremea”, Bucureşti, 2018), „Liber în Europa. Note de călătorie 2014-2020” („Vremea”, Bucureşti, 2020). Alte colaborări: „Tot înainte! Amintiri din copilărie” (coord. Simona Preda şi Valeriu Antonovici, „Curtea Veche”, Bucureşti, 2017) şi „Singuri acasă. Copii şi părinţi în pandemie” (coord. Simona Preda, „Vremea”, Bucureşti, 2021). Câştigător al secţiunii Politică Externă şi Afaceri Europene a celei de-a X-a ediţii a Concursului Tânărul Jurnalist al Anului organizat de „Freedom House România” (2008) şi al Concursului Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu”, ediţia a XXXIII-a, secţiunea Publicistică, pentru volumul „Liber în Europa”, organizat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Coordonator şi amfitrion de evenimente culturale pe plan local (Seratele culturale „Elstar” din Câmpina) şi realizator al emisiunii „Redute culturale”, difuzată de postul DADA TV din Ploieşti. Cel mai recent volum al său este „Pasager prin amintiri” (editura „Polirom”, Iaşi, 2023).