Anno Domini 1877
O văd pe Reveica ieșind din odaia ei, lăsându-și surorile în spatele ușii, așteptând-o cu respirația tăiată, ducând tablaua cu dulceață și cafea, pășind șovăielnic, privirea ațintită spre fragii din farfurioară luminând ca mici rubine străvezii, învăluind-o pentru o clipă în mireasma amintirilor... Vâlcica Cernatului, de acolo-i culesese, din marginea pădurii. Se văzu alergând de mână cu surorile ei prin lanul ierbilor foșnitoare, lumina piezișă aurind pinii, părul lor, purpura frăguțelor - toate-i veniră-n minte într-o strângere de pleoapă.
Avea șaisprezece ani și-n scurtă vreme avea să se mărite cu bărbatul din fața ei – un necunoscut, Ion Bobeș – spre care în ziua aceea, a primei lor vederi, ea nu și-a putut ridica ochii.
Cornelia: În Cernatu, în camera din față, acolo a venit mocanu‘ pă vedere, cu taică-său.
M-am tot gândit, o fi văzut-o undeva înainte?!
Cornelia: Niciodată! Păi stai să-ți spun. Ion era venit de la oi, din Țară, cum ziceau, adică din Dobrogea. Avea părul până la brâu, blond, creț, cu barbă și mustăți, ochi albaștri, frumos, cu sarica-n schinare. Avea, deja, treizeci și doi de ani. Și s-a dus cu taică-său Ilie, că acolo se făceau afacerile, la Pisica albastră – așa se chema cârciuma; era în Brașov, unde în loc de parcare aveau niște lați de care-și legau caii. Și-n cârciuma cu pricina, apare Boroș, care nu mai era cioban, era, deja, negustor, adică nu mai era îmbrăcat în cioareci, ci în costum. Din vorbă-n vorbă, Ilie – străbunicul nostru, îl întreabă pe Boroș:
N-ai vreo fată?
Zice: N-am!
Zice: Da’ parc-aveai.
Ăi, e mică. Da’ pentru cine-ți trebuie?
Pentru hiu-meu, uite băiatu’ ăla dă colo.
Măi, am, da-i cam mică...
Ăi, câți ani are?
Șaișpe!
Ăi, tocma bună! Duminică venim pă vedere!
Asta a fost. Asta s-a întâmplat.
Și s-au dus duminică pă vedere.
Ei, binențeles, s-au dus acasă ș-au anunțat.
Și cum la fiecare poartă erau babe care stăteau pe lăicioare, vestea s-a dus, că vine pețitoru’ la Reveicuța. Și s-au adunat toate în ziua cu pricina, în tindă, în spate, unde aveau o bucătărie – parcă le și văd, stăteau babele așa, mai pă-ntuneric, că no, erau geamurile mici – și l-au servit cu dulceață, adică au mânat-o pe Reveicuța să ducă tablaua; ș-apăi ea a trecut prin două camere până să ajungă la el
Și a venit la un moment dat cu tava goală și babele:
Riveicuțo, ți-a plăcut?
Riveicuțo, l-ai văzut, maichii?
Ăi! L-am văzut că s-a chicat pă vestă!
S-au luat la scurt timp, ș-a adus-o aici, la Turcheș. Era în 1877. Ea fugea la castan să se joace cu copiii... În fiecare duminică se duceau la ea, în Cernatu, să-și vadă părinții. Ea întotdeauna a fost mică și slabă, îți dai seama ce copilă era! El, mocanu’, călare pe cal, cu sarica-n spate, cu pletele, și ea lipa-lipa pe lângă cal. Și ajungeau seara-n Cernatu.
Măi Ioane, i-a zis Boroșu, într-o bună zi, hai, te rog frumos, tunde-te măi băiete, lasă sarica acasă, lasă calul, și ia-o pe Reveicuța de mână și veniți pă dăvale – cum ar veni, pe șosea, nu mai veniți pă sub pădure, să pupe Reveicuța mâna la toate babele care stau pă la porți... Că d-aia întârziau, că ea fiind nevastă tânără trebuia să se oprească la fiecare poartă. Binențeles că din poartă-n poartă erau babe – vorba vine, pe atunci după patruzeci de ani erai, deja, babă – și numa să te-ntrebe fiecare ce faci și unde ai plecat...
Mama spunea că una dintre surorile Reveicăi a fost bunica lui Ion Jalea.
O altă soră a fost bunica lui Liviu Ciulei.
O soră a fost măritată cu Constantin Lacea.
Fiica altei surori a fost măritată cu Axente Sever.
Au fost numai fete, vreo șase-șapte. A fost o familie extraordinară!
La origini și ei fuseseră mocani, dar Boroș nu mai era, intrase în negustorie. Mama și-l amintea, era un om mărunțel, destupat la minte, foarte isteț și foarte simpatic.
Reveica a fost o femeie extraordinar de dârză, era o mocancă din aia care deși la ea acasă nu văzuse, dacă a pus-o Ion, a învățat să facă de toate – țesea la război de avea bătături la fund.
Erau femeile singure, ei erau plecați cu anii, puteau să fie doi ani, opt ani, zece ani!
A fost o femeie destoinică, o mamă devotată, gândește-te: a născut șase copii, a crescut cinci, că unul i-a murit mic, gospodărie grea, venea lâna din Țară, trebuia pregătită – chinul lânii... Și pe toate le făcea singură.
Vița, Paraschiva, moare la optsprezece ani.
Apoi vine războiul și toți băieții i-au fost luați pe front: Dumitru, Ion, Gheorghe și Nicolae.
S-au mai întors Nicolae și tata mare.
S-a dus la Viena să-l caute pe Ion, care-i îngropat acolo.
S-a dus la Salzburg să-l caute pe Dumitru, rănit, în spital; a și murit acolo fără să-și fi cunoscut băiatul care urma să i se nască.
Când a venit tata mare din război, poarta era închisă și zăvorul tras.
Trăgea zăvorul de frica jandarmului, dă-ți seama, era un sat întreg de femei singure, care-și creșteau singure copiii. Știau ele ce știau de vreme ce le era frică.
Tata mare a sărit poarta ș-a bătut la lod:
Cine-i acolo? a-ntrebat Reveica.
Io sânt, mamă, Gheorghe!
Când a intrat în casă nu l-a mai recunoscut.
Puntea amintirii
După ce stă ploaia, la ăi din jos mai plouă o săptămână, zicea mucalit tata mare despre țața Catica, vecina de din jos de casa noastră. Întindeau și ele, pe unde țârâia apa din acoperiș, oale de tablă și smalț, care cântau zile-n șir ca dintr-un neobosit țambal.
Casa țaței Catica mi-o amintesc bine – ușor plecată pe-o coastă, umilă, ca o bătrână gârbovă și-ndoliată, din pricina acoperișului din șiță, înnegrit, ros de atâtea ploi, învelit în catifeaua verde întunecată a mușchiului crescut în voie.
De la poarta acoperită și ea cu o mică streașină țuguiată din șindrile, începea curtea, tărâm misterios, cum îmi părea pe atunci, în zilele copilăriei mele.
Plină cu leandrii, în mari oale de lut, levănțică, busuioc, salvii, trandafiri agățători, flori de piatră unduind printre lespezile albe ce pavau poteca, dar, mai ales, cu acei nemaivăzuți cactuși, de la cei minusculi, ca niște degetare țepoase, până la cei imperiali, dintre care unii înfloreau o singură zi pe an, dăruind o floare mare cât palma, de forma trompetei, ce răspândea parfumuri cerești, amețitoare.
Pe stânga cum intrai, un nuc bătrân, adevărat patriarh, își desfășura crengile în văzduh ca niște falnice flamuri, eclipsând și umbrind calcanul casei noastre cu care se-nvecina.
Pe vremea aceea, doar ele două mai locuiau micuța casă – țața Catica cu fiică-sa, Pupica, pe care mi-o amintesc stând la fereastra cu cruce dinspre castan și uitându-se ore-ntregi la jocurile noastre de copii. Era de-acum bătrână și ea, avea o mână uscată, îi rămăsese așa de la o injecție din copilărie. Dar chipul îi era blând ca și vorba – chip de copil.
Despre maică-sa, țața Catica, tata mare spunea că în tinerețile ei fusese judecată de frumoasă, cu accentul pe u, care însemna desăvârșirea.
Ce-și amintește mama:
Pe mama țaței Catica o chema Anica. Vara, leica Anica se așeza afară sub nuc, la o mescioară cu trei picioare și înghițea tacticoasă un pui întreg. Lăsa un munte de oase pe marginea blidului; era o babă voinică, a trăit aproape nouăzeci de ani; mă duceau la ea și baba mă legăna, o mai ajuta pe mama. Cu Mia și Cornelița își pierdea răbdarea și, după o vreme, devenea uricioasă; le zicea: - Du-te că vă cheamă momă-ta!
Când crescusem mai mărișoară îmi plăcea mult să merg la ele, aveau grădina plină de rujincăne, ne lăsau pe toate trei surorile să mâncăm după pofta inimii.
Ce-și amintește mătușa Cornelița:
Din dreptul șurii – îmi amintesc scara proptită de șură, portița care dădea spre grădină și se deschidea numai pe dinăuntru – începea grădina, care ajungea până jos în ulicioară. Plină cu rujincăne pe amândouă părțile, legate cu niște gărduțuri de șipci, era traversată de o potecuță îngustă care tăia iarba înaltă și moale pe din două. Prin spatele grădinii trecea un vâlcel plin totdeauna cu apă. Pe vremea aceea era plin de vâlcele cu apă curată, adunată din munți și care se vărsau mai apoi în Valea Morii. Deasupra acestui vâlcel se afla, șubrezit și într-o rână, closetul lor. Noi râdeam și ziceam că țața Catica are closet cu apă!
Țața Catica, în afară de faptul că era frumoasă, energică și harnică, era de-o cinste exemplară. Lucrase o vreme în Regat, de unde se-ntorsese cu o familie de cactuși de toate formele și mărimile, ceva ce nimeni nu mai vazuse-n sat. Bărbatu-său, nea Dumitru Turea, avea un motan mare, roșcat – Mișu, pe care îl dresase: se apleca, își depărta picioarele, brațele și le aduna în față și la comanda hop! Mișu executa saltul acrobatic, sărind printre picioare, în golul brațelor, în timp ce noi aplaudam încântați...
Era româneață țața Catica, toate prietenele ei erau românce, dar când venea vorba despre Ardeal, odată i se umfla o venă pe gât și zicea: Ardealul e a noastră!
Se ducea, totuși, la biserică la ortodocși, unde a și fost îngropată. Ținea și sărbătorile ortodocșilor și pe cele ale catolicilor. După rânduiala veche catolică și ungurească mânca dimineața la șapte când trăgea clopotul la biserica ungurească, a din deal; la douășpe fix, trăgea clopotul la catolici și țața Catica punea masa, și seara la șapte iar trăgea clopotul și iară punea masa; precisă, fără abateri.
Cum intrai în casă, prima cameră era tinda, în care nu se mai făcea foc, nu mai locuia nimeni. În stânga era cămara, unde ar fi trebuit să fie bucătăria, dar din cauza șubrezelii casei nu mai era folosită nici ea. Locuiau în camera din dreapta, adică în camera a din față. Soba de gătit, din tablă, n-o aveau la margine, ci cam înspre mijlocul camerei. Întotdeauna ardea focul în sobă, erau specialiste în prăjituri, făceau niște cremșnituri cum n-am mai mâncat de-atunci, fragede și parfumate, din care-ntotdeauna ne aduceau și nouă.
Camera asta dădea cu o fereastră mare spre curte și două ferestre mici spre drum. Masa era pusă sub ferestrele mici, de tavan atârna de trei lanțuri o lampă frumoasă cu petrol, cum am văzut eu prin filme, pe la casele boierești. În perete aveau un blidar, cum găseai și pe la unguri și pe la sași, cu farfuriile puțin aplecate, sprijinite de o margine. Deasupra geamului dinspre curte, încadrat c-o ramă masivă, era un tablou la care mă uitam vrăjită în copilărie – un înger însoțind doi copii speriați, care traversau o punte... Toată viața am încercat să găsesc o reproducere după pictura aceea. Pentru noi, copiii, era, de fapt, o icoană.
Nu, n-au fost personaje de roman. Au fost oameni simpli care au trăit în simplitate. Oameni mulțumiți cu viața lor. Când ei au dispărut, a dispărut o lume.
Comoara
Ce-și amintește mătușa Cornelița:
E lucru adevărat, știut de cei ce au trăit în vremea aia, că Manole - cioban de-a lui Morata, proprietar de târle, scobind pământul ca să-și pună ulciorul cu apă - aveau un fel de sticle da’ erau din pământ - s-o țină mai rece, să nu se-ncâlzească când păzea oile, a dat de-un vas plin cu bijuterii și bani de aur.
I-a spus stăpânului, lui Morata, și le-a spus și celorlalți.
Stăpânul l-a luat la mare dragoste, i-a luat vasul cu galbeni și cu bijuterii, cum or fi fost, vechi da’ valoroase de tot; că am o fată dă măritat și te duc la mine și te însori cu fata mea...
L-a luat de la oi și l-a făcut ajutor, colaborator.
Așa, și până să-l însoare cu vreuna din fetele lui – nici n-avea de gând să-l însoare – au plecat la târg la Medgidia cu căruța. Și cum au mers pe malul Dunării - cum or fi fost drumurile atunci, probabil că, nu probabil, în mod sigur - stăpânu’ i-a dat un brânci lu’ Manole care a căzut în apă și s-a-necat.
Seara, când s-a-ntors stăpânu’ la stână fără Manole, i-a întrebat pă ăilalți:
- Unde-i Manole? N-a venit?
- Păi, n-a venit, că n-ați plecat amândoi la târg?!
– Păi, la târg ne-am despărțit și eu credeam c-a venit!
- N-a venit!
Și nici n-a mai venit! Dă unde să mai vină, de pe fundul apei?!
Stăpânul a pus aurul ăla în sacii cu lână și i-a trimis cu trenul, la Săcele.
A trimis sacii nevesti-sii, da’ i-a scris – că trimiteau și scrisori – să nu desfacă sacii până nu vine el.
Obiceiul era ca ele să desfacă sacii ca să înceapă să spele lâna.
Ea a desfăcut sacii și când a văzut atâta aur a înnebunit.
Și nebunia a rămas.
Ce știe Cornelia:
Bunicul ei, bunicul coanei Tina, era un cioban sărac, arvunit de alți ciobani bogați, mocani, prin bălțile Brăilei.
Ei, ăsta, se pare că a făcut o crimă.
Bine, că orice cioban nu era numai paznic, avea și târla lui de oi - că avea zece, că avea o sută, le păștea p-ale stăpânului, da’ le păștea și p-ale lui.
Toamna, trimiteau acasă lâna în arari. Ararii erau niște saci imenși, ca saltelele, plini cu lână, pe care îi numerotau și-i trimiteau în căruțe cu coviltir, acasă.
Atunci i-a trimis carte nevesti-sii: Nu deschide ararul cu numărul cutare până nu vin eu acasă!
Ea, curioasă, l-a deschis ș-a innebunit când a văzut atâția galbeni.
Mătușa Cornelița:
Și nebunia a rămas.
El a venit acasă, mă rog, s-au îmbogățit cu atâta aur, au cumpărat case-n București, ș-au schimbat viața.
Da’ Manole n-a mai apărut și-în fiecare an, făceau parastas pentru sufletul amărâtului ăluia, săracul!
Da’ povestea a fost așa, că banii ăia parcă au fost blestemați, că din familia lor n-a mai rămas nimic.
Coana Veturia, care era bătrână cănd eram eu mică, fusese măritată de două ori, avusese patru copii.
Cu primul bărbat, pe coana Tina și pe domnul Constant, care n-au avut copii, și cu al doilea bărbat, l-a avut pă domnul Iorgu, și încă un băiat, Tiberiu, care s-a înecat la Techirghiol, student fiind la Politehnică.
Domnu Iorgu, a avut doi băieți care n-au avut copii – și neamul s-a stins.
Casa s-a vândut, s-a pierdut tot!
A rămas numai mormântul unde e îngropat Tiberiu, studentul, și coana Veturia.
Era frumoasă coana Veturia și fusese crescută ca o cucoană, vorbea frumos, îmbrăcată elegant totdeauna, se purta ca o persoană școlită, că le dăduse la școală.
Mama:
Găsise un vas cu bani de aur și, na, s-a dus și ăsta, Morata și l-a văzut.
Se duceau vinerea la Midgidia la târg - așa zicea tata, nu Medgidia, zicea Midgidia.Treceau pe lângă niște lacuri, niște bălți, cum era p-acolo, prin Dobrogea, și i-a făcut vânt băiatului ăluia, care s-a înecat, săracul!
Morata ăsta, cu banii ăia, a făcut mare avere, da’ cum e vorba, care e adevărată, că nu s-a ales nimic din tot ce aveau.
A, că nu erau numai galbeni, erau și bijuterii, că-mi spunea tata, că tata mare luase verighetele de aur de la el.
Da’ coana Tina, ce bijuterii avea, Doamne Dumnezeule! Ce broșe, ce ace de pălărie...
Ăsta, ăl bătrân, înnebunise la un moment dat, și-l țineau într-o cameră în fund; trecea nevastă-sa pă la tata mare și-l ruga: -‘ Mai du-te Ioane și mai vorbește cu ăla!’...
Și stăteau copchiii la gard, făceau zbârnietori d’ălea cu câte un cărăbuș și le băgau prin gard, printr-o găurică; el râdea,să distra; poarta-ncuiată, binenețeles, că nu-l lăsau pă drum, c-apăi să tot ducea...
Livia Iulia Bălan s-a născut pe 13 ianuarie 1968. A copilărit și a crescut în lumea fabuloasă a poveștilor mamei, mocancă din Săcelele Brașovului, povestitoare redutabilă. A studiat Artele Plastice la West Virginia University și a lucrat o vreme ca asistent la Departamentul de Istoria Artei din cadrul aceleiași universități. A expus în Statele Unite, Oxford, Brașov și București. A înregistrat pentru Radio România Cultural două medalioane dedicate poeților brașoveni Victor Ioan Pica și Darie Magheru, difuzate în cadrul emisiunii Meridianele Poeziei (producător Liliana Ursu).