Ojog-Brașoveanu

Rodica OJOG-BRAŞOVEANU (n. 28 august 1939, la București) a fost scriitoare de romane polițiste. A fost supranumită „Agatha Christie a României”. A urmat Liceul „Domniţa Ileana” și s-a înscris, apoi, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Ca urmare a participării la protestele studenţilor de solidarizare cu mişcările revoluţionare din 1956, de la Budapesta, a fost arestată şi exmatriculată. După exmatriculare, pentru a-și asigura traiul, se căsătorește cu Bebe Gaşpar, un aristocrat neamţ din Timișoara, dar nu renunță nici la dorința de a se întoarce la facultate. Pentru a putea face asta i s-a spus că reîntoarcerea este condiționată de o „reabilitare” constând într-un an de muncă necalificată într-o fabrică, unde să devină „fruntașă în producție”. Se angajează, astfel, ca muncitoare la fabrica de medicamente „Galenica”, dar asta duce și la divorț. După un an i s-a permis să studieze din nou. S-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi. Îl cunoaște pe Cosma Braşoveanu, marea sa iubire, care va fi şi cel ce o va îndemna să scrie. După încheierea studiilor, s-a înscris în Barou, unde a lucrat timp de şapte ani. În 1971 publică primul roman, „Moartea semnează indescifrabil”. Succesul cu care este primit o determină să renunţe la cariera de avocat şi să devină scriitoare. Decizia a fost una bună pentru că romanele sale s-au vândut foarte bine permițându-i o viaţă extravagantă, fără griji. A publicat 35 de romane, în majoritate polițiste, dar și câteva istorice și unul științifico-fantastic. Izolată în ultima parte a vieții, s-a stins din viaţă la 2 septembrie 2002, la numai 63 de ani.

În luna februarie a acestui an, Editura „Polirom” a publicat, în colecția „Biografii romanțate”, coordonată de Adrian Botez, volumul „Rodica Ojog-Braşoveanu. 320 de pisici în Cimitirul Bellu” de Lilia Calancea. Vă oferim un fragment:

Il faut souffrir pour être belle, obișnuia să spună mama, pe vremea când abia începeam să mă uit în oglindă. Atât colegele, cât și elevele ei – mama a lucrat ca profesoară timp de cinci ani la Școala Generală Bărbătescu‑Vechi 117 – erau fascinate de frumusețea și eleganța ei. Mama era cu adevărat frumoasă, avea stil, își cumpăra toaletele de la case de modă celebre. Din păcate, n‑am prins perioada ei de glorie, m‑am născut târziu. Când îmi povestea despre acele vremuri, despre posibilitățile ei de a se îmbrăca original și unic, o ascultam încântată, iar pe alocuri cu neîncredere. Prea ca în basme părea totul. Noroc de pozele din albumul de familie care veneau să le sprijine și să le sporească.

Copilăria mea a început când zânele de pe Calea Victoriei dispăruseră. Pe mama mi‑o amintesc doar ca pe o femeie care se bucura de lucruri banale. Nici urmă de spectaculos, elegant, rafinat. Era perioada când tata fusese arestat și întemnițat, iar mama, ca să supraviețuim, era nevoită să înstrăineze lucruri din casă. Îmi amintesc cum, într‑una din zile, s‑a întors de la piaţă exultând. Ne‑a anunțat că făcuse o afacere profitabilă. A convenit cu o lăptăreasă (după îndelungate negocieri) ca, în schimbul unei oglinzi Biedermeier, veritabilă piesă de colecţie, să primească timp de o lună câte trei litri de lapte pe zi.

Mă întreb unde o fi agățat lăptăreasa oglinda de nuntă a mamei? Prin anii ’90, când au început să apară anticariatele, îmi organizam lungi „curse de vânătoare“. „Mai știi“, îmi spuneam cu nădejde, „poate o recuperez după 50 de ani“. Mă luam după niște povești din Franța, auzite de la prietene, în care lucrurile vechi își regăseau proprietarii (sau urmașii lor) pe căi absolut halucinante.

Vorba mamei însă: poți pune zdrențe pe el și tot boier rămâne. Mama avea un stil al ei de a purta hainele. Oricât de modeste erau. Dacă erau...

Îmi mai amintesc un moment umilitor (printre atâtea altele) pentru orice femeie și cu atât mai mult pentru una obișnuită să poarte haine de la Robelle și Marisse. Unicul ei palton se uzase atât de tare încât nu mai putea fi purtat. A strâns cu greu bani să‑l întoarcă pe partea cealaltă (se obişnuia pe atunci), dar, cum se apropia ziua mea, n‑a îngăduit‑o inima să mă lase fără cadou şi, neavând alţi bani, a apelat fără părere de rău la cei agonisiţi pentru croitor. Rezultatul a fost că o iarnă întreagă a fost „prizonieră la domiciliu“.

Ca multe dintre mamele frumoase – deși gata de sacrificii înduioșătoare –, vedea lumea cu ochi mai speciali, câteodată critici față de imperfecțiuni. Trăsătură pe care am moștenit‑o de la ea și nu i‑am reproșat‑o, știind că e mai puternică decât firea. Frumoșii, uneori, nu‑și aleg cuvintele, chiar și din cele mai frumoase intenții. Astfel, nu o dată am auzit‑o pe mama, firește, din dorința de a fi cât mai obiectivă în raport cu noi, copiii ei, spunând: „Băiatul este frumos, deștept, dar tare nebunatic, iar fetița e mai urâțică, însă cuminte și ascultătoare“.

Nu mă necăjeam. Aveam oglinda mea care îmi arăta limpede că „mama bate câmpii“ (expresie pe care am preluat‑o de la copiii din stradă). Singură apoi, tot în faţa oglinzii, mă admiram, mângâindu‑mi frumoasele bucle blonde și mă întrebam cum de mama nu‑şi dă seama cât de frumoasă sunt.

Adevărul e că nu prea am avut nevoie de validarea mamei, o aveam din surse care contau mai mult, adică din partea străzii. Pentru că, dacă eram mai urâțică, aș fi avut mai puține șanse să fiu trecută pe listă și arestată la 17 ani, pentru că refuzasem atenția unui tânăr care se credea în drept să aibă acces la frumusețile de top ale universității. Dacă eram ceva mai slută, poate că nu‑și închipuiau cei de la Consiliul Culturii că merit titlul de MISS NUDE NIAGARA la 30 de ani săriți.

Frumusețea înseamnă sacrificii, firește, dar în alt sens decât cel înțeles de mama. Frumusețea e prea complexă pentru a fi încadrată, or, tocmai pe complexitatea și farmecul aparențelor mi‑am construit întreaga operă.

N‑aș afirma că oglinda a fost întotdeauna blândă cu mine. Toată viața a trebuit să fiu atentă la aspectul meu fizic. Îmi plac de mor oamenii frumoși, dom’le, am tot spus‑o în stânga și în dreapta, dar vreau și eu să plac. Să țin pasul cu ei. Să nu rămân doar o consumatoare.

Lilia CALANCEA (n. 13 septembrie 1977 la Străşeni, Republica Moldova) a absolvit Colegiul Pedagogic „Alexei Mateevici” din Chişinău (1997) şi Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (2002). A urmat un master la Institutul European de Înalte Studii Internaţionale din Nisa, Franţa (2003), apoi un altul în traducere la Institutul Superior pentru Traducători şi Interpreţi din Bruxelles, Belgia (2004). Este stabilită la Bruxelles din 2003. A publicat romanele „Regina nopţii” (2014), „Sub Constelaţia Lyrei” (2017), „Sunt oare un călău?” (2022, 2023, laureat al Premiului liceenilor pentru cea mai îndrăgită carte, FILIT 2023, şi nominalizat la Premiile Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, ediţia 2022, Premiile Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, ediţia 2023, şi Premiul Naţional pentru Proză al Ziarului de Iaşi, ediţia 2023), „Alionuşka” (2023, nominalizat la Premiile Leibniz, ediţia 2024) şi volumul de schiţe şi povestiri „Bocete de nuntă” (2019), care a fost nominalizat în 2019 la Premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, categoria proză scurtă.

Volumul poate fi găsit aici:

Editura Polirom