Simona Ferrante

Vă oferim un fragment din romanul „Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine” de Simona Ferrante, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția „Violet”.

Capitolul 15. „Cimitirul fără nume”

Mai 1989, Kladovo

„Opt sute de metri, o mie şase sute de paşi”, îmi răsună în minte. Număr în gând, îmi mai rămân o mie şase sute de paşi până la noua noastră casă.

Vladimir ne‑a făcut o descriere tactică a locurilor, ne‑a desenat pe hârtie schema terenului de pe partea cealaltă a frontierei. De la foaia aia, pe care am memorat‑o, la realitatea din teren, suntem orbiţi de negreala nopţii. Trebuie să ne bazăm pe ce şi‑a imaginat fiecare.

Îmi număr paşii. Mă concentrez să îi fac egali, să ridic piciorul şi să‑l cobor fără să dau importanţă răcelii apei care îmi intră în oase. Avansăm toţi trei prin albia pârâului. Adidaşii mi‑au devenit grei, mustesc de apă. Înaintăm pe pipăite, agăţându‑ne de ce prindem sub palmele amorţite de frig şi de efort. Adrenalina ne dă aripi.

Am încredere că Dumnezeu e cu mine şi că îmi va arăta calea. Iau conducerea şi dau în şoaptă direcţia spre care bănuiesc că trebuie să ne îndreptăm. Vladimir ne‑a repetat de mai multe ori: „Mergeţi cu luna. Tot timpul spre ea, nu vă întoarceţi cu spatele.“

Culcaţi pe burtă, ne unduim ca şerpii pe pământul zgrunţuros, pe coate şi pe coapse. Viermii din spatele graniţelor! Ne târâm un metru, ne oprim şi aşteptăm. Nu se aude niciun zgomot, niciun Stai, că trag!, nici Predaia!. Mai avansăm un pic, iar ne oprim. Înaintarea e la fel de periculoasă ca rămasul pe loc. Şi într‑un caz sau şi în altul, putem fi descoperiţi.

Luna pătată ca un obraz bărbos ne priveşte îngăduitoare. Mă calmez. Vom scăpa cu bine!

O rază difuză luminează un pâlc de arbuşti în dreapta noastră, ca într‑un desen stângaci de copil. În faţă, se zăreşte forma cenuşie a unei case. Icnesc scurt, pe tăcute şi fac semn cu mâna: Înainte! Ne punem din nou în mişcare.

Intrăm în frunzişul rar al tufişului şi ne tragem sufletul de parcă am fi escaladat un munte. Vladimir ne‑a spus că ţinta noastră e înconjurată de un gard din sârmă şi că trebuie să căutăm o spărtură.

O localizez rapid, dar îmi dau seama că nu vom putea trece prin ea, e prea mică pentru corpurile noastre.

N‑avem niciun fel de scule la noi ca să tăiem metalul. Număr secundele ca să îmi dau timp să mă concentrez, să găsesc o soluţie. Scurm pământul cu mâna până groapa se adânceşte sub degetele şi sub unghiile mele. Poarta spre libertate ne lasă în sfârşit să ne strecurăm unul câte unul.

Reperez cu uşurinţă cabana din fundul grădinii despre care ne‑a vorbit călăuza. Uşa e blocată cu un par pe care îl înlăturăm fără greutate, e parcă pus acolo doar de formă. În interior, ustensile de pescuit, unelte de bricolaj, lemn pentru sobă, resturi de materiale pentru zidărie, depozitate în dezordine, peste tot. Nu ne rămâne mult spaţiu, dar e mai bine aşa, putem să ne ascundem printre toate astea.

Ferestrele, blocate din exterior cu şipci de lemn, lasă să răzbată pe sub uşa din bârne un fir de lumină lăptoasă, de dimineaţă care se trezeşte.

Într‑un colţ dau peste două pături, nişte sticle cu apă şi câteva bucăţi de pâine şi de brânză învelite într‑o cârpă. Mă gândesc că Ilie românul ni le‑a lăsat pentru că s‑a înţeles cu Vladimir, sau poate doar pentru că este un om bun.

Împărţim între noi o parte din mâncare, lăsăm restul ca să ne ajungă cât mai avem de stat. Ne rămân de aşteptat patru zile lungi, ce mi se par acum interminabile. Eu îmi doresc acţiune. Aşteptarea mă omoară. Dar măcar în aceste patru zile vom putea să vorbim tare şi să ne întindem corpurile chinuite. Nu pot adormi, deşi sunt sfârşit de oboseală.

Ne descălţăm de adidaşii şi de bocancii uzi şi ne strângem unul în altul ca să ne încălzim. Parcă suntem fraţi sau prieteni de‑o viaţă. E ciudat cum frica transformă oamenii din străini în camarazi. Solidaritatea intensifică vitejia, aşa se nasc eroii. Cu câteva clipe în urmă, aş fi putut să fiu şi eu unul dintre ei, dacă m‑ar fi împuşcat vreun grănicer aflat în patrulă pe fâşie. Gândul îmi dă fiori reci.

— Am avut noroc că nu ne‑au reperat, să ne trezim cu vreun glonţ în cap! spun în şoaptă, răsuflând uşurat.

— Sârbii nu trag. Dacă ai trecut graniţa şi dai peste vreun control, miliţienii sârbi ori te trimit la răcoare, ori te dau înapoi imediat, răspunde Toma care pare bine informat.

 — Românii trag şi fără somaţie, mi‑a povestit mie un coleg care a fugit de două ori, intervine Dorin. Prima dată, a ajuns dincolo înot şi a apucat să se pună la adăpost împreună cu alţi doi tipi cu care plecase şi, pe neaşteptate, a văzut vaporul grănicerilor români apropiindu‑se. Urmăreau o barcă. Grănicerii noştri cică au tras mai multe focuri de armă şi apoi au făcut cale întoarsă fără să se mai uite în urmă.

— Ăia care n‑au noroc putrezesc acolo în apă, reia Toma. Pare‑se că sătenii din Kladovo ar fi scos din Dunăre de mai multe ori cadavrele frontieriştilor care n‑au ajuns să pună piciorul pe mal. Le‑au săpat o groapă în afara satului, unde începe pădurea. Nu scrie nimic pe crucile lor, doar Rumuni şi data la care i‑au pescuit.

Auzisem şi eu despre cimitirul fugarilor fără nume. Credeam că e o legendă inventată de securişti ca să îi sperie pe cei care ar dori să plece „afară“.

— Şi colegul tău a scăpat? îl întreb pe Dorin.

— Pe el l‑au dat sârbii înapoi a doua zi. A făcut închisoare şi, după ce a ieşit, a fugit iar, dar nu prin acelaşi loc, s‑a strecurat pe fâşie şi acolo l‑au prins românii pe la jumătatea drumului. A ridicat braţele şi s‑a aruncat pe burtă imediat, i‑a fost teamă că‑l ciuruie ăia de gloanţe.

— Şi nu mai are curaj să încerce?

— L‑au bătut atât de tare, încât l‑au convins că e mai fericit pe partea astălaltă.

— Un vecin de‑al meu a dispărut într‑o zi, cred că au trecut vreo doi ani de‑atunci. Nicio veste, nici la familie, nici la nimeni. Pe cine să întrebi? Doar n‑o să te duci la Miliţie să reclami! Dacă ar fi fost bine‑mersi pe undeva prin Occident, ar fi dat un semn, cumva. A intrat în pământ, dar cred că de‑a binelea, săracul! râde Toma cu obidă, ca de o glumă proastă.

Tăcem cu toţii dintr‑odată, de parcă n‑ar mai fi nimic de spus. Viitorul se profilează într‑un abur de coşmar şi speranţă smintită.

Imaginea crucilor de lemn, a pământului orfan, năpădit de iarbă, se întinde deasupra capetelor noastre în ceaţa dimineţii. Nu mai ştim ce să spunem după asta, în gropile şi crucile acelea e strânsă toată disperarea celor care, ca şi noi, au vrut să atingă Libertatea. De unde ne vine atunci încrederea asta oarbă că vom reuşi acolo unde ceilalţi n‑au mers până la capăt?

Mă întorc pe o parte, cu spatele la Toma şi minutul de linişte se prelungeşte. Respiraţia ortacului din dosul meu se potoleşte şi, după şuieratul întrerupt de oftaturi adânci, înţeleg că a aţipit. N‑avem ce face în timpul zilei, afară nu putem ieşi decât pe întuneric, aşa că avem timp berechet de dormit.

Mă forţez să nu închid ochii, să rămân treaz, la pândă, ca să simt pulsul lumii de afară. Nu se disting decât lătraturi de câine şi ecourile unor voci îndepărtate din care nu se desluşesc nici cuvintele, nici limba în care vorbesc. Irina mi se aşază ca un fulg în braţele încrucişate.

— Ai venit înapoi! se bucură ea ca un copil şi mă sărută pe ochi, pe frunte, pe buze.

O strâng cu putere, împăcat în sfârşit că sunt acasă cu ea, şi nu într‑o baracă împuţită cu miros de frică, de urină şi de transpiraţie.

O amuşin ca un căţel fericit şi‑i simt în adâncitura claviculei parfumul de flori de primăvară, o mireasmă suavă de frezii, ca cele pe care am obiceiul să i le cumpăr la fiecare 8 Martie, de Ziua femeii.

— Dormi, dragul meu, sunt aici cu tine, am grijă de tot, îmi şopteşte şi se cuibăreşte toată în braţele mele, caldă ca un soare de vară.

— Ia‑ţi, băi, laba de pe mine! icneşte scurt tipul de alături.

Mă trezesc brusc şi sar în picioare ca un arc.

— Stai, măi, că nu‑i nimic, ai visat, îmi zice Dorin, care spionează împrejurimile prin uşa întredeschisă. Cred că ţi‑a picat Toma cu tronc, râde el.

— Băi, tacă‑ţi fleanca! îl apostrofează Toma, şi aruncă înspre el o bucată de lemn găsită pe jos.

— Ce se aude? întreb ca să schimb vorba şi pentru că sper să pot ieşi câteva clipe pe afară, măcar cât să îmi dezmorţesc picioarele şi să‑mi fac nevoile.

de Simona Ferrante

„Cartea Simonei Ferrante vorbește, înainte de orice, despre prețul libertății. Despre promisiunea unei vieți libere, pentru care niciun sacrificiu nu este prea mare. Despre constrângeri, abuz, vise pierdute, dor, demnitate, reziliență, curaj. Despre amintiri a căror forță reînvie dureros felii de viață apusă. O carte de CITIT. Mereu, dar mai ales în momente dificile”. - Violeta Borzea, editoare

Simona Ferrante s-a născut la Timișoara și a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Vest. În timpul facultății a început să scrie și să publice poezie în reviste literare locale. În anul 2002 s-a stabilit în Franța, în regiunea Savoie. Pasionată de literatură, participă la numeroase proiecte culturale și artistice, propunând și organizând întâlniri literare între scriitori români și cititori din regiunea Rhône-Alpes, împreună cu Consulatul Român de la Lyon, Institutul Cultural Român de la Paris și cu asociații franco-române locale. Este membră a Asociației „Lectures Plurielles – Festival du premier roman Chambéry”, în cadrul căreia animă, de un deceniu, comitetul de lectură în limba română „DOR”. De  asemenea, este membră a asociației „Appel73“ și organizatoarea festivalului „Printemps des poètes“ de la Chambéry. Prima sa carte a apărut în 2017, în limba franceză, la Editura „Harmattan”, Paris: „Sînzienele ou les Fées de l’amour, Mythes et légendes de Roumanie”, șapte povestiri mitologice bazate pe legende românești, ilustrate de pictorul timișorean Emil Florin Grama. În 2020 și în 2021 a publicat, la editura „Rafael Éditions”, romanele „Promesses” și „Terre Blanche”, precum și trei povești pentru copii. În limba română a publicat, în 2022, „Tărâmul inocenței” (traducere proprie a romanului „Terre blanche”) și o serie de nuvele în antologii.