Din Messembria
Scrisoare din Messembria, pentru Petar
La final de august și început de septembrie, în acest an, m-am aflat câteva zile la Nessebar, vechea cetate Messembria. Am strâns cu pașii, zilnic, liniștea și taina acestui minunat loc. Întâmplarea (dacă există) a făcut să am cu mine volumul „Între ultimul tramvai și cel dintâi” al poetului bulgar Petar Tchouhov, apărut anul acesta la Editura „Eikon”, în traducerea poetei Amelia Stănescu și a Lorei Nenkovska. Pe Petar îl știam, deja, de la festivalul de poezie de la Patras, de anul trecut și primisem, chiar de la el, volumul cu autograf la Bookfest-ul bucureștean din iunie. Astfel m-am apucat de citit și poemele lui frumoase au născut în mine nevoia de a-i scrie. Așa au apărut, ca o scrisoare-poem, versurile de mai jos. Ele mi-au fost traduse în engleză de Anca Dumitru (ca să îi fac poetului un dar surpriză la festivalul „Poezie la nisip”, la Constanța, unde urma să ne reîntâlnim), iar Petar le-a tradus, ulterior, din engleză în bulgară. De aceea sunt cele trei versiuni. Sper să vă placă.
Scrisoare din Messembria, pentru Petar
Petar, poetule
îți înțeleg amarul
aici
la malul mării
Kara Deniz,
în patria ta,
la Messembria
unde bisericile bizantine
gătite ca niște mirese
tac
retrase în ele însele
lucrează liniștea
pe care oamenii de azi
cu toate sufletele afară
nu o mai înțeleg
nu o mai aud
ei
nu mai caută eternitatea
nu mai vorbesc
pe culoarele interiorității
pe la colțuri măcar
cu Cuvântul
s-a surpat în ei
nevoia aceasta și
aproape orice arhitectură
numai câte-un amețit ca mine
mai intră în corpul lor
ca în chitul lui Iona
și
în etanșeitatea perfectă
a tihnei
trage în piept
straturile de rugăciune
și regăsește
până la lacrimi și ison
rudenia sfinților
de pe pereți
Petar, poetule
îți înțeleg amarul
aici
la malul mării
ți-am citit poemele
ca pe niște scrisori
țintite
da, frumusețea gratuită
e tot durere
pentru că nefiind pentru tine
e tot solitudine;
ai dreptate
poemele bune sunt
disponibilitate
nevoie de dragoste
o palmă deschisă
o gură cu buze nelipite
știu, Petar
și tu iubești femei nepotrivite
femei care nu mor după tine
care nu mor din dragoste
care nu știu gustul tragediilor
un Ulise fără Penelopă
un Ulise cu o Itacă
cu existență incertă
dar același chinuitor magnetism
același lasou al dorului
de acasă… care?
probabil paradisul, Petar
probabil el
pentru care căutăm obsesiv
ca o arvună
marginile mărilor
exact
când nu vom mai fi
vor fi poemele noastre
orfane?
azi, când îți scriu
am băut vinuri dulci de Messembria
cu culori intense
ca niște cerneluri
cu gusturi seducătoare
exotice
struguri negri topind smochine
petale de trandafir și curmale
afine și
zmeură
mure, coacăze
și migdale
licori de rai
de povești vechi
călătorite-n Levant
m-am gândit
că așa trebuie să fie fericirea
că fiecare în parte
reface filiația
vinului liturgic
despre care tac,
știi tu,
elegantele mirese de piatră
ale Messembriei
am sorbit și
m-am gândit
la noi, Petar
la poeți…
1 septembrie 2026, Nessebar
*
Letter from Messembria, for Petar
Petar, poet
I understand your sorrow
here
by the sea
Kara Deniz
in your homeland,
in Messembria,
where the Byzantine churches,
dressed up like brides
keep quiet
withdrawn into themselves
and silence goes about its work—
that people today
with all the souls exposed
no longer understand
no longer hear
they
no longer seek eternity
no longer speak
along the corridors on inwardness
by the corners
with the Word
it collapsed within them
this need
and almost every architecture
only some dazed creature like me
still enters their body
as into Jonah’s whale
and
whithin the perfect seal
of repose
draws into his lungs
the layers of prayer
and rediscovers
to the point of tears and ison
the kinship of the saints
upon the walls
Petar, poet
I understand your sorrow
here
by the sea
I read your poems
as letters
taking aim
yes, beauty freely given
is also pain
because not being meant for you
it is still solitude;
you are right
good poems are
availability
a need for love
an stretched out hand
a mouth with parted lips
I know, Petar
you too love ill-suited women,
women who do not pine for you
who do not die of love
who do not know the taste of tragedies
an Odysseus without Penelope
an Odysseus with an Ithaca
of uncertain existence
yet with the same tormenting magnetism
the same lasso of longing
for home… which home?
probably paradise, Petar,
probably
the one we pursue obsessively
as though it were a pledge
the edges of the seas
precisely
when we will be no more
will our poems
be orphans?
today, as I write to you,
I drank Messembria’s sweet wines
intense in colour
like inks
with seductive
exotic flavours
black grapes melting figs
rose petals and dates
blueberries and
raspberries
blackberries, currants
and almonds,
elixirs of paradise
of ancient tales
that travelled through the Levant
I thought
this must be what happiness is
that each of us
recreates
the lineage
of the liturgical wine
about which they keep silent—
you know who I mean—
the elegant brides of stone
in Messembria.
I sipped,
and thought
of us, Petar,
of poets…
September 1st, 2026, Nessebar
Писмо от Месемврия, за Петър
Петре, поете,
разбирам тъгата ти
тук
край морето
Кара Дениз,
в родината ти,
в Месемврия
където византийските църкви
пременени като невести
мълчат
потънали в себе си
и тъкат тишина
която хората днес
с оголели души
вече не чуват
и не разбират
те
отдавна не търсят вечността
не разговарят
по вътрешните коридори
покрай ъглите
със Словото
потребността им от това
се е разрушила в тях
както се рушат и сградите
и само някое зашеметено като мен създание
все още попада в телата им
както Йона в утробата на кита
и
в съвършената обител
на покоя
вдишва в дробовете си
пластове молитви
и преоткрива
през сълзи под напева монотонен
родството си със светците
по стените
Петре, поете,
разбирам тъгата ти
тук
край морето
чета твоите стихове
като писма
прицелени точно
да, подарената красота
е и болка
защото ако не е предназначена за теб
тя си остава самота;
прав си
добрите стихотворения са
отдаденост
зов за любов
протегната длан
разтворени устни
знам, Петре
ти също обичаш жени
неподходящи за теб –
те от любов не умират
и не познават трагедиите
ти си един Одисей без Пенелопа
Одисей за когото Итака
е със съмнително съществуване
но въпреки това те притегля към себе си
със същия мъчителен магнетизъм
с ласото на копнежа
за дом… но кой дом?
Може би рая, Петре,
онзи който преследваме
сякаш сме се обрекли на него
чак до краищата на моретата
да точно така
а когато нас вече ни няма
ще бъдат ли нашите стихове
сираци?
Днес, докато ти пиша,
пия сладки вина от Месемврия
с наситен цвят
на мастило
с екзотични
съблазнителни вкусове
черно грозде презрели смокини
листенца от роза фурми
боровинки
малини
къпини и касис
бадеми
еликсири от рая
на древни сказания
прекосили Леванта
помислих си
това би трябвало да е щастието
всеки от нас
да пресъздава
родословието
на литургичното вино
за което мълчат –
знаеш кого имам предвид –
елегантните каменни булки
в Месемврия.
Отпивах
и мислех
за нас, Петре,
поетите…
1 септември 2026, Несебър
Comentarii