În primul paradis

Prin amabilitatea poetei Liana Sakelliou vă oferim 9 poeme din volumul „În primul paradis/ This Side of Eden/ Στὸν πρῶτο παράδεισο”, în curs de apariție la editura „Vinea”.

Traducerea din greacă în română şi engleză: Angela Bratsou & Stavros Deligiorgis.

Legătură de Cap

Din coamă se desprinde arborele memoriei.

Trag de ramuri

și deznod tăcerea.

Este o răpire, este o încovoiere.

este un semn de identificare

este un semn de doliu

sunt mâhniri

sunt și rădăcini.

Corpul se apleacă

spre locul unde odată domnea frumusețea:

codițe, cosițe, bretoane, careuri

coadă de cal și plete și conci și împletitură

noduri și bucle și prindere

filare și șuvițe pe care le împletesc cu o panglică.

Să fie incluse și acestea în inventarul

lucrurilor în curs de dispariție.

Anatolia I

Pe o piatră funerară din Milet

bărbatul o ține de păr.

Nu cu slove înaripate,

nu cu tristețe;

strâns,

ca să nu plece.

Anatolia ΙΙ

Pe sarcofagul Polixenei

fata nu strigă.

Îi trag părul

Nu din dragoste.

Din cealaltă lege, care vorbește cu sânge.

Rețeaua Femeilor

Pe sarcofagul din Teos

de lângă Poarta lui Herodot

femeile nu beau vin

își rup vălurile

își smulg părul despletit.

Bântuie suspendate în acest teatru.

În cavitatea rezonantă al amfiteatrului,

nu zeițe,

ci femei ca noi.

Pictorul Vasului Oenochoe, Yale, 5 sec, BCE  

Își întinde mâna spre o gruie.

Cealaltă ține în sus oglinda 

caută o formă sau o transferă.

Părul lor, strâns  

jos pe ceafă.   

Poartă un chiton și un himation

și pe cap    

scoarță de mesteacăn drept bentiță.   

O! este mai frumoasă, deoarece

ursitele războiului o străbat.

Mai jos, palmete elaborate.

Muzicienii îi dau daruri ritmate

în timp ce o pregătesc pentru sanctuar.

Nu bate încă vântul.

Doar îi tremură părul în coc.

Sacrificarea unei Femei Troiene 

Ochiul din profil.

Mișcarea este intensă, dar figura ei

este redată cu o expresie calmă de resemnare.

Neoptolemus îi taie cu sabia gâtul.

O văd părăsind dormitorul întunecat

și alergând spre mare

în această zi letargică.

În aer plutesc două flacoane de alabastru.

Umbrele lor atingându-se pe pământ.

Pământul se despică.

Panoul lateral al Sarcofagului cu o Mamă

Hecuba stă pe jos 

sub copacul uscat

și își jelește ultima fiică.

Când bărbații ne iau,

nu ne rănesc cu un fier,

îi spune ea, ne trag de păr.

Îmi spune mie că în nodurile părului ei

a ascuns tot vântul.

Întrevăd urme de vopsea roșie.

Părul ei, înseninat acum,

îl piaptănă un bărbat tandru, Thanatos.

Muzeul Arheologic din Troia, Çanakkale

Iată, aripi crescut-au pe acoperământul sarcofagului

într-un siroco aspru.

Acum pereții lui se deschid ca niște mâini în rugăciune,

căutând eroinele care-au amuțit  

împreună cu ai lor, acolo,

într-un sat liniștit,

într-o pașnică zi

de vară.

Profil într-o Vitrină

(Clytemnestra implorându-l pe Apollo, 5 sec. î.Hr., Muzeul Britanic)     

Pe profilul celei

măcelărite 

scrieți nume frumoase de bărbați ‒

Ahile, Tezeu, Oreste, Iason

fiecare în sângele propriului mit ‒

prindeți mâna care o apucă

de părul ei ondulat.

A apărut înainte de cuvânt.

Zeul rămâne nepăsător;

inserțiile i s-au pierdut în țărână ‒

aici, agata,

dincolo pleoapele de piele.

El este nevătămat, profetic,

cu o privire rece

uitându-se drept în ochi.

Stați liniștiți, în spatele geamului,

arhivând detalii:

lumina, postura corpului

urma umbrei pe perete.

Îmi atribuiți sens,

îmi schimbați rolurile.

Dacă aș striga acum ‒

ați întoarce în altă parte privirea,

sau ați spune că face parte din spectacol?

Ștearsă sub praf

cu copilul în raniță,

eu sunt cealalaltă.

Atâția eroi ‒

și nu mă salvează nimeni.

Ating praful

cum atingeți

ceea ce a supraviețuit.

Nu mai este frică.

Este ceea ce rămâne

când frica

nu are formă ‒

orice ar însemna asta.