Capacul norilor

Parcă sunt pe o altă lume. Aici sus, pe un vârf de stâncă, stau în afara sufletului meu și privesc singurătăţile.

Sub mine, norii se amestecă trecând necontenit spre undeva. Aici e soare! Întocmai ca și în afara sufletului meu.

Dar acolo jos... și de acolo se văd norii aburind, norii schimbători, dar soarele nu mângâie acea perspectivă.

Acolo cerul e întunecat, iar norii sunt negri, par unsuroși și grei. În penumbra lor, tenebrele pădurii ascund realitatea, prind viață și te înspăimântă.

Norii aceștia închid bolta de senin și umbresc cerul, ne încețoșează văzul, aduc ploi triste și cenuşii. Griuri inventate de Bacovia. Câteodată aduc şi o răcoare plăcută, dar mai mereu îi rețin dansând preludiul iernii îngheţate.

Oare gândurile nu sunt şi ele norii sufletelor noastre? Ca și ei, gândurile se amestecă necontenit, pleacă deseori și mereu vin altele noi, mai străvezii sau mai grele. Se risipesc, uneori, atunci când îi fugărește vreun copil care vorbește cu albine sau flori, dar revin ca și cum un pictor îndărătinic i-ar zugrăvi neîncetat - o limită pentru păsările avântate în zbor.

Când rămân singur în ploaie ca să primesc pe frunte picăturile de apă, îmi pare că ele sunt stropi de amar ce cad din gândurile care se plimbă pe cerul sufletului meu, odată senin. Şi totuşi gândurile nu sunt norii sufletelor noastre, pentru că un gând poate fi mai senin chiar decât acest cer din afara sufletului meu, unde este liniște și pace.