Sufletele ne sunt mai grele decât trupurile
Sufletele ne sunt mai grele decât trupurile,
atârnă după noi ca niște haine umede,
de aceea, pentru a zbura spre veșnicie,
avem nevoie de alți oameni lângă noi
să ne ajute să le cărăm prin viață.
Și așa, fiecare om mai cară cu sine, spre veșnicie,
o mie de alte suflete,
toate zgribulite unul în celălalt,
toate haine ce au fost cândva straie de duminică
și care, după ce au cunoscut căderea,
se sprijină în speranțele celorlalți,
în rugăciunile lor mistuite de îndoială,
în mâinile cele reci și la fel de tremurânde ca ale noastre,
ca, atunci când vom trece tărâmul,
sufletele să ne poată zbura de pe umeri și buze,
la fel de ușor cum apar primii zori
după noaptea cea mare.
Trecerea unui râu
Orice început presupune trecerea unui râu –
înot, cu barca sau pe un pod
Dar apa trebuie trecută, nu învinsă
Apele nu pot fi învinse niciodată,
decât în moarte
Orice sfârsit presupune trecerea unui râu –
înot, cu barca sau pe un pod
Și-atunci apele vor duce spre uitare
orice urmă de nemângaiere și orice lacrimă de iertare
Orice pas pe care îl facem înainte sau înapoi
presupune trecerea unui râu
Pentru că doar apele pot sa ne dea puterea
de a crede că adâncurile pot fi învinse dacă nu privim în jos,
dar apele nu pot fi învinse niciodată
Orice viață și orice moarte presupun trecerea unui râu
Astfel se separă lumile, precum se separă apele
Rămân împreună și, totuși, nu se mai văd vreodată
Toată lumea e a ta când ai renunțat la ea
Au înflorit copacii,
a înflorit verdele și s-a luminat cerul,
s-au trezit păsările
și iarba a început să crească.
Însă acum omul trebuie să tacă.
Au coborât ciutele pe străzile pustii,
acolo unde îngerul morții merge din casă-n casă,
și unde ochii se văd doar dincolo de ferestrele
brodate cu magnolii și străjuite de veverițe jucăușe.
A înverzit pădurea și-a început să cânte,
puii de lup aleargă zglobii,
iar urșii abia acum se trezesc din somnul lor de gheață,
soarele luminează doar umbra gândurilor trecute
și speranța plină de teamă a nopților viitoare.
Însă acum, mai mult ca oricând,
omul trebuie să tacă,
să lase lacrimile să curgă
și iubirea să vegheze porțile caselor întristate
și aplecate în rugăciune,
pentru că, doar prin tăcere
și prin nemișcare, omul se va vindeca.
Pentru că, așa cum spunea cândva bătrânul călugăr,
toată lumea e a ta când ai renunțat la ea.
Florile de cireș
Nu căuta răspunsuri în nopțile tale de auroră
nici în zilele în care înfloresc la fereastră mușcate!
Nu căuta răspunsuri pentru viață în gândurile pe care le pictezi
în cuvinte sau în gesturi ascunse de lacrimi!
Nu căuta răspunsuri pentru moarte
în tot ce ai fi putut să spui sau să visezi în nopțile de iarnă,
când nimic nu respiră în afară de mâinile adunate în rugăciune!
Nu căuta răspunsuri altundeva decât în florile de cireș
agățate de fereastră și suflet la final de făurar,
când toată suflarea pare să vrea să trăiască măcar pentru o clipă!
Florile de cireș,
flori dalbe înflorite ca niște mânuțe cu parfum de primăvară
au venit să anunțe că nicio iarnă nu e veșnică pe ramuri sau în suflet,
însă tot ele ne spun că unele flori vor fi venit doar de dragul florilor,
fără să dea rod,
doar bucurie celor care simt că viața
nu e niciodată îndeajuns.
Tinerețe fără bătrânețe și moarte fără iubire
Basmul nostru este basmul revenirii
Nimic din locurile fermecate
unde trăisem căderea în stele nu mai este astăzi la fel
Ți-am văzut chipul pierdut printre ape
Ochii tăi blânzi priveau de departe, printre valurile
care păreau că vor sa mi te răpească
Sunt momente în care iubirea și moartea sunt una,
iar moartea fără iubire este blestemul întoarcerii în basm
Sunt locuri unde nu ar trebui sa revenim vreodată,
precum basmele copilăriei,
amintirea devine atunci mai puternică decât prezentul
Iar astfel iubirea și moartea devin una
Blestemul iubirii prea mari și al căderii din iubire
se preface în zâmbetul hidos al celor care privesc
chipul dintre ape și lacrimile mele
Sunt momente în care iubirea și moartea devin una
Sunt locuri unde nu ar trebui să revenim vreodată,
pentru că blestemul întoarcerii în basm este moartea fără iubire
Poemele prezente fac parte dintr-un volum ce urmează a fi publicat, denumit „Calendar poetic”.
de Emilia Ivancu
Emilia Ivancu este universitar, poetă și traducătoare. A fost 15 ani lector de limba și literatura română la Universitatea „Adam Mickiewicz” din Poznań, Polonia, perioadă în care s-a implicat în numeroase proiecte literare, editoriale, culturale și de traduceri. În prezent, este lector de limba română la Universitatea din Helsinki, Finlanda, având o catedră rezervată la Academia de Studii Economice din București. Teza ei de doctorat este o contribuție în domeniul studiilor postcoloniale de expresie engleză („Games of Identity and Alterity in the Novels of Salman Rushdie and V. S. Naipaul”, Editura „Eikon”, 2019). Emilia Ivancu este autoarea a numeroase studii din literatura comparată, studii postcoloniale, scrieri (auto)biografice, mito-poetică etc.. Este co-autoare a „Dicționarului de personaje din dramaturgia lui Lucian Blaga” (2005) și a „Dicționarului român-polon/polon-român” (Poznan, Polonia 2012). De asemenea a publicat, alături de Tomasz Klimkowski, manualul de limbă română pentru vorbitorii polonezi „Rumuński nie gryzie/Româna nu mușcă” (Varșovia, 2017). Emilia Ivancu este autoarea a câtorva volume de poeme printre care și volumul „Washing My Hair with Nettles” (tradus în limba engleză de Diarmuid Johnson și publicat de „Parthian Books”, Marea Britanie, în 2015). Tot Emilia Ivancu este și traducătoarea primei cărți tradusă vreodată din limba galeză în limba română: este vorvba despre „Tyn Y Gorchudd!/ O ridică vălul!” de Angharad Price (2014, Editura „Eikon”). A mai publicat traduceri din poezia lui Jan Twardowski, R.S.Thomas, Diarmuid Johnson, Jemma Lee King și Desmond Egan. Cea mai recentă traducere a sa este romanul lui James D. Shipman, „Dincolo de sârma ghimpată” (Ediura „Humanitas Fiction”, 2024).
Felicitări!