Din volumul „Colinde și daruri de veghe” ce urmează să apară la editura „Spandugino”.
Vino, Doamne
Vino, Doamne, pe la noi,
Că de când n‑ai mai trecut,
Lumea largă s‑a‑ngustat,
Drumurile s‑au cusut.
Dacă nu poţi să ajungi,
Lasă‑ne pe cineva
Să ne‑nveţe cum s‑o luăm
Să ieşim în calea Ta,
Că suntem ai nimănui,
Fără Tine, pân‑atunci.
Adiere
E plin de frunze cerul meu,
Cu stele pâlpâind sub ramuri,
De‑aceea‑n noapte, când mă rog,
Un val de foşnete‑mi răspunde.
O adiere de departe
Mi se apropie de obraz
Şi o iubire fără nume
Vine ca ploaia din înalt.
Ce se aude nu sunt şoapte
Bătând în suflet ca‑ntr‑un geam,
Ci picături de îngeri care
Îl răspândesc pe Dumnezeu.
Visând la Tine
Nu, niciodată nu sunt eu:
De câte ori m‑aplec pe unde,
Ceva din Tine îmi răspunde,
Înveşmântat în chipul meu.
Da, mă uitam pierdută‑n ape,
Visând la Tine, şi‑ai venit,
Înfăşurat în infinit,
Şi mi Te‑ai strecurat sub pleoape.
Ce văd cu ochii Tăi, acum,
Numai lumina poate spune,
Când se preface‑n rugăciune,
Lăsând cuvintele pe drum.
Din câte zile vin
Din câte zile vin, pe cea de azi
Aş vrea s‑o pot trăi la infinit,
Când mintea îşi răsfiră în văzduh
Acelaşi gând în stoluri lungi de nori,
Când pomii se ridică, luaţi de vânt,
Ca nişte îngeri verzi, abia foşnind.
E‑n aer o plutire de mari veşti,
Care mă iau încet de la pământ
Şi mă deschid deodată ca un cer.
Prin geamurile sparte
Când am pătruns, pe la amiază,
În catedrala părăsită,
Intra prin geamurile sparte
O forfotă de păsări albe:
Se răspândeau furând în aer
Statui şi chipuri din icoane,
Coloanele băteau din aripi,
Se unduiau în fâlfâire,
Se preschimbau în stol de şoapte
Şi rămâneau în aşteptare,
Lăsând zidirea să‑şi ia zborul.
de Monica Pillat
תגובות