top of page

Elitizarea culturii

Ca de fiecare dată când analizăm o sintagmă care desemnează mult mai mult decât exprimă cuvintele ce o compun, este bine să vedem, mai întâi, ce înseamnă fiecare noțiune. Abia apoi putem studia ce sens capătă luate împreună, pentru ca, ulterior, să ne putem adânci în interpretarea și identificarea implicațiilor pe care definirea nu le poate cuprinde.

În ceea ce privește cultura, în cadrul eseului meu „Rolul culturii și menirea artistului”[1], am privit puțin dincolo de zecile de explicări, încercând să o reduc la esența ei: „este ceea ce moștenim prin trecerea timpului de la înaintașii noștri, atât la scara temporală mică, cât și la una mare – dar nu orice moștenire, ci una care ne caracterizează valoric... este în același timp și ceea ce lăsăm moștenire în acest sens”. Ne referim aici la o moștenire socială, nu biologică sau de tip patrimonial-economic. Vorbim de acele produse ale gândirii și activității umane (bunuri, valori materiale și spirituale, practici, credințe, norme comportamentale, reacții emoționale), care devin bun al întregii societăți. Astfel, cultura ajunge să caracterizeze societatea care o produce, fiind un excelent indicator al nivelului de civilizare.

În expunerea de față, cultura generală a individului este mai puțin importantă, fără a nega observația că produsul cultural global al unei civilizații se întemeiază pe pregătirea culturală a tuturor membrilor săi. Aceasta pentru că întreaga cultură se construiește prin cele trei tipuri principale ale sale: populară, cultă și de masă.

Cultura populară, denumită uneori și rurală, este caracterizată printr-o conexiune puternică cu natura, mitologia și limba, dar mai ales prin oralitate, spontaneitate și anonimatul creatorilor ei, ceea ce conduce la un alt caracter important și anume: deschiderea către o permanentă modelare. Operele lipsite de materialitate ale culturii populare sunt în marea lor majoritate opere colective.

Cultura cultă, apărută mult mai târziu, are caracteristici aflate în totală opoziție față de cultura populară. Creatorii ei sunt persoane cunoscute, în general profesioniști ai artelor, pregătiți şi specializați în domeniile în care activează, adesea chiar cu titlu de profesie în înțelesul economico-juridic al termenului. Chiar și în lipsa acestui atribut profesional, creațiile culturale (artistice) sunt purtătoare ale unui drept de proprietate intelectuală al autorului, asupra lor. Acest tip de cultură oferă și necesită în același timp, un context concurențial în cadrul căruia autorul tinde spre succes şi recunoașterea valorii creației sale – chestiune care devine foarte importantă relativ la termenul de elitizare, pe care încercăm să-l înțelegem. Deși mai este numită și cultura înaltă, nu înseamnă că este superioară celei populare, care este precursoarea culturii culte și, în foarte multe sensuri, generatoarea ei, reprezentând o etapă care a fost necesară pentru nașterea și dezvoltarea celei din urmă. O etapă care își continuă destinul și declinul și îl va continua indiferent încotro va duce acest declin. Ambele coexistă și cu următorul tip de cultură, precum și cu alte subcategorii.

Cultura de masă, specifică modernității, are un pronunțat caracter industrial şi reprezintă o producție culturală creată cu scop comercial, având elemente specifice ambelor tipuri menționate anterior. Ea are anumite specificități în funcție de destinatarii ei, principala sa menire fiind, însă, generarea de profit pentru cei care o produc. Din această perspectivă, pe lângă aspectele benefice, prezintă şi unele criticabile. Fiind destinată consumului, prin însăși condiția ei, trebuie să satisfacă cerințele consumatorului și nu pe cele valabile din punct de vedere valoric obiectiv. Devenind marfă, creațiile de acest gen „... sunt lipsite de autonomie estetică, arta nu mai este pură, artistul nu mai este independent...”. El nu rămâne credincios nici crezului său artistic, nici simțirii sale creatoare și cu atât mai puțin vreunui anume curent cultural. Este și cazul culturii proletare, care tindea la aceeași lipsă de valoare, cu deosebirea că avea ca deziderat perpetuarea unei ideologii politice și nu profitul economic.

Cultura de masă nu este altceva decât un panaceu la îndemâna celor care, indiferent de motiv, nu au acces la cultura cultă. Chiar dacă atinge zona de kitsch și chiar poate crea anumite probleme sociale (adesea neaparente), ea contribuie la culturalizare și educare, răspunzând nevoilor morale ale diferitelor categorii de oameni.

Desigur, trebuie spus, că în viața culturală reală există un amestec destul de pronunțat între cele trei tipuri. Tocmai din acest motiv putem împărți cultura în diferite subdiviziuni precum subcultura, cultura alternativă etc. Totuși, când tragem linie și facem suma lor, nu avem drept rezultat decât cultura unei comunități, națiuni, civilizații, specii, în sensul menționat anterior, acela de produs valoric al gândirii și activității, devenit bun comun, primit din urmă și dat mai departe.

Elita, în orice arie, desemnează un grup de persoane care reprezintă tot ceea ce este mai bun în domeniul respectiv, în speță vârfurile creatoare de cultură. Prin natura ei presupune un număr limitat de oameni, care au nu numai capacități mult peste medie, ci și șanse de a reuși, mult peste medie. Atât timp cât aceste șanse depind de capacitate și nu strict de apartenența la elită, nu am nimic de obiectat. Cu alte cuvinte, o persoană trebuie să facă parte din elită datorită calității și valorii culturale și artistice reale a creației sale. Judecând în sens invers, apartenența nemeritată la o elită nu este suficientă să confere calitate și valoare creației. „Accesul într-o elită ar trebui să asigure recunoașterea adevăratelor valori și nu să certifice valori dubitabile”. Acesta optică reprezintă un motiv just pentru ca accesul în cercul elitei să fie anevoios.

Elita se bucură de regulă și de anumite privilegii, conferite de poziția ei recunoscută de către ceilalți. Unul dintre aceste privilegii este calitatea de game-setter. Trebuie să observăm, în prealabil, faptul că imprimarea unui trend/nivel, în primul rând valoric, este cu totul altceva decât atribuirea inerțială și mai ales auto-atribuirea etichetei de valoare.

Această calitate de regulator, conferă membrilor elitei întâietatea mult dorită în mediul concurențial de care aminteam mai sus. Și pentru că în prezent valoarea are și un aspect bănesc, nici elitele nu sunt scutite de alunecarea spre cultura de masă. Totuși, în încercarea de a se păstra în aerul rarefiat al înălțimilor culturale, elita tinde să se manifeste o exagerată protecție față de tot ce îi este exterior, iar această fobie – ca orice altă fobie – nu este deloc justificată. Reticență rămâne viabilă numai dacă, așa cum am spus deja, se sprijină exclusiv pe criterii valorice. Altfel, sancționarea în acest mod a diferențelor, a lipsei de congruență cu vederile elitei, se reduce la un simplu și mizerabil joc „politic” pentru deținerea controlului, cu nimic mai puțin condamnabil decât jocul politic veritabil.

Elitismul este o concepție doctrinară care susține rolul determinant al elitelor în cadrul societății, rol pe care trebuie sa i-l recunoaștem. Defensiva elitelor este și ea benefică, atât timp cât este justificată și nu devine violentă, cât timp nu judecă valoarea artei prin raportare la persoana autorului. Însă trebuie ținut minte că sfera elitelor nu este imuabilă, ci permisibilă din ambele sensuri, atât din interiorul cât și din exteriorul ei. „Apartenența la o elită trebuie să includă și maturitatea de a evita încrâncenarea de castă”. Tocmai pentru că pentru că are un cuvânt important de spus, nu trebuie să își permită confiscarea culturii, modelarea valorii în afara unor limite rezonabile și universal valabile. Pentru că ea are capacitatea – și responsabilitatea implicită – de a influența întreaga umanitate. Ea trebuie să exercite o tracțiune constată asupra fenomenului cultural, prin cei câțiva pași pe care este capabilă să îi facă în plus față de restul societății. Ei fac jocurile nu numai pe tărâm literar, de exemplu, ci toți laolaltă, au capacitatea de a modela întreaga societate. Tocmai de aceea elitele trebuie să evite populismul și pluralismul. Atât timp cât ne păstrăm în zona teoretică, toate aceste observații sunt adevărate și necesare. Doar că elitismul capătă, prin practicarea lui, nuanțele mai sus amintite, care o coboară de pe piedestalul pe care în condiții ideale nu i-l contest.

Spuneam că elita face regula, dă tonul, stabilește trendul. Dar această menire a ei trebuie să aibă un deziderat ascendent. În niciun caz unul financiar sau societar, de grup. Când regula setată, tonul, trendu-ul, nu se ridică la nivelul necesar pentru a accede la statutul de creație de elită, rămânem doar cu oameni considerați inerțial vârfuri. Imediat ce criteriul de acces în rândul lor este altceva decât creația în sine, elita începe să se degradeze, iar procesul este foarte greu reversibil. Vedem de foarte multe ori că cei considerați elite nu creează valori reale. În cazul literaturii și al artelor, această sincopă exercită un recul puternic asupra societății, unul care nici măcar nu se poate compara cu cele produse de elitele altor domenii, precum cele științifice. Valurile acelei elite nu ies din cercul specialității respective și nu setează caracteristici ale societății în ansamblu.

În consecință, rezultă că elitizarea reprezintă imprimarea unui caracter elitist, iar a fi elitist înseamnă a favoriza elita. Cu reiterarea aceleiași observații, că elita își capătă statutul prin valoarea creației sale. „Rezultă că este necesară o cultură elitară, adică una produsă de elitele culturale și nu o cultură elitistă, adică una care se adresează exclusiv unei elite”. Cultura, arta, literatura, nu aparțin nici elitelor și nici altcuiva. Ele sunt caracteristici ale societății. Nu aparțin, ci doar se edifică. Nimeni nu este proprietarul lor, nici chiar cei care, vremelnic, le stabilesc căile.

Elita presupune valoare și recunoaștere, dar, oricât de exclusivistă s-ar dori, ea implică și o îmbrățișare echilibrată și matură a culturii de masă. Or, elita care manifestă elitismul, considerându-se superioară prin definiție, tinde să evite cu orice preț cultura de masă, în mod ironic chiar și atunci când ea este de certă valoare. Treaba elitelor, printre altele, ar fi să recunoască valoarea și s-o extragă din mediul cultural în care se manifestă și să o integreze în propria sferă. Apartenența la elite se urmărește din păcate și prin disocierea, adesea forțată, de cultura de masă. „Principala meteahnă a elitismului este faptul că nu recunoaște nicio altă valoare în afara celor create de ea”. Desigur, aici vina aparține şi consumatorului de cultură, care atribuie valoare unei creații în funcție de autorul ei – ceea ce în limba română se exprimă deosebit de precis prin termenul de snobism.

Cred cu cea mai mare sinceritate că nici cultura creată de elite și nici mediul lor nu trebuie să fie un cerc închis, pentru că atunci devine inutilă. Mai degrabă o văd ca pe o fata morgana, mereu la orizont, mereu schimbătoare, mereu dorită și mereu urmată. Menirea ei este să joace rolul micului șoarece pe care pisica marii societăți încearcă să îl prindă, iar prin păstrarea unei calități de excepție, să se lase greu de ajuns. Micul șoarece mai are aici și un alt rol: anume acela de a nu se izola în gaura sa din zid, ci de a întărâta permanent pisica, de a-i da mereu motive să îl urmărească. Acesta ar fi, în opina mea, un fenomen normal și benefic, care trebuie acceptat, înțeles și urmat.

Altfel zis, putem imagina elita și dintr-o perspectivă marină: ea trebuie să provoace valul care ridică și poartă societatea spre alte ape, dacă nu mai liniștite, măcar mai limpezi.

Pe lângă multe alte motive, subcultura capătă teren și datorită faptului că este ușor accesibilă. Nimeni. nu veghează asupra ei și nu impune reguli pentru a contribui la înfăptuirea ei. Acest lucru este, în cazul culturii culte, cât se poate de necesar, doar că, în prezent, este sesizabilă o nuanță de malițiozitate elitistă, care n-ar avea ce căuta în această ecuație. Elita trebuie să fie receptivă deopotrivă și la nou și la vechi. Redescoperim periodic culturi sau frânturi din acestea și ne mirăm cât de frumos simțeau, cât de bine gândeau înaintașii noștri, uneori cât de actuale sunt cugetările și soluțiile lor, chiar vechi de peste două mii de ani. Recunoaștem valoarea inestimabilă a unor capodopere artistice vechi și forte vechi. Piloanele filozofiei grecești sunt la fel de puternice ca atunci când grecii le-au înfipt în solul gândirii umane, pentru ca alții să poată construi pe ele. La fel cum gândirea juridică romană încă susține –și se pare că nici nu poate fi altfel – sistemul de drept dintr-o jumătate a lumii civilizate. Altă dată descoperim creații minunate, cu certă valoare, ale tehnologiei mânuite de artiști noi. Apar domenii noi, la care nici nu ne puteam gândi, se valorifică materiale, zone de expresie, sentimente etc, pe care anterior le consideram fade din unghi cultural.

Elitismul înțeles și practicat anapoda, conduce la către un fenomen condamnabil. Cine își caută întâietatea de dragul recunoașterii de către elite și își ascute coatele pentru accesul mai ușor în cercul lor select, se află pe un drum greșit. Creația culturală este o zonă unde nu coatele trebuie ascuțite, ci sentimentele, penița, pensula, desigur având ca reper și deziderat creația de elită.

În fine, cum am spus-o deja, arta și cultura nu pot și nu trebuie să fie confiscate de către elite. Elitizarea culturii în cel mai propriu sens, înseamnă asumarea unui rol motor pentru transformarea ei într-o cultură de valoare și nu îngrădirea ei, a creatorilor sau a mijloacelor de manifestare. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar trebui să dăm elitei ce i se cuvine de drept, să o recunoaștem ca atare și neapărat să adăugăm alături de valoarea creației, un mic ingredient în lipsa căruia nu vom fi niciodată în prezența unei elite: constanța valorii create.

[1] „Elementul definitoriu al condiției de om”, Editura Universitatii Transilvania, 2022, p. 35.


de Eugen Gomboș

132 afișări0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Kommentare

Mit 0 von 5 Sternen bewertet.
Noch keine Ratings

Rating hinzufügen
bottom of page