Taică-meu îmi trimite bani de pe lumea cealaltă. Da, numai asta poate să fie. Mi-a apărut în vis şi mi-a spus un preţ: 318.000. Din aceste cifre voi deriva mai multe numere şi voi câştiga la Loto. Mizeria se va retrage. Mizeria, o femeie hidoasă, în zdrenţe, puţind, fără dinţi, nespălată de ani.
În ultima vreme, tot vrea să intre la mine. Sună la interfon. Nu-i deschid şi totuşi ajunge până la uşa mea. Mă vrea. M-a ales. Deocamdată n-o las în locuinţă. Clatină din capul ei neţesălat, rânjeşte în câţiva dinţi cafenii, pleacă. Îndreptându-se spre lift, îmi mai aruncă o privire. Are o grimasă. Voi reveni în curând. Asta vrea să-mi comunice. Stai liniştit, mai vinde câte ceva de prin casă. Aşteaptă-mă! Dispare. Suspin. Închid uşa cu mare grijă.
Uneori mă atrage. Mă excită? Să coabitezi cu o asemenea femeie! S-o ai în pat! Sub bulendrele ei o fi un corp uman. Capabilă de tandreţe? De solidaritate? Senzuală! Să mă las în voia ei! O relaxare mare, ca o moarte. Lupta pentru salvarea aparenţelor, istovitoare. Să-i pun astfel capăt. În braţele Mizeriei! Pe faţă!
Cu duhorile te obişnuieşti, aşa cred. Cuplurile din apartamentele cu un singur veceu îşi adulmecă fecalele vreme de decenii. Reciproc. Asta nu înseamnă că divorţează. Este ceva fatal, în locuinţele obişnuite. Mirosul Mizeriei, iată secretul. Să nu ţi se mai pară fetid. Ce dacă sinistra aia va dormi cu tine în pat? Omul se obişnuieşte cu toate. Până la urmă, cine ştie...
Lupta mi se pare inegală. Ea are timp să aştepte, eu nu prea mai am. Iată diferenţa. Aparenţele ar fi salvate, la urma urmelor. Este oarecum şic să fii lipsit. Nu sărac, lipsit. A dus-o bine, dar acum treburile nu mai merg. Mai ciuguleşte câte ceva, evident. Dar umblă cu pantofii de acum cinci ani. Meschin. Cum să vorbeşti despre încălţăminte? Un intelectual nu pomeneşte de aşa ceva. Are alte chestii în cap. Orgoliul... Doctoratul... Dar când plouă, apa îi musteşte în încălţări. Pleosc-pleosc! Şi ce-i cu asta? Mărunţişuri. Are alte preocupări. Condiţia umană, spre-o pildă.
Este atât de simplu! Mai întâi, economiseşti banii pentru deodorant. Te speli, evident, săpun ai. De două ori pe zi, de trei ori. Duşuri. După aia o laşi mai moale. Te speli o singură dată pe zi, că doar nu suferi de ablutomanie. Începi să miroşi a transpiraţie. Ce să-i faci? În definitiv, şi alţii... Lenjeria, aşternutul mai rar. Detergentul este scump. Merge şi aşa. Apoi şi mai rar. Că doar nu mai primeşti vizite. Oamenii au fler, te cam ocolesc. De femei nici nu mai spun. Ai putea să bei ceva, din când în când. Ai căpăta niscaiva amici de pahar. Nu poţi să-ţi permiţi. Nici nu fumezi. În special femeile te-au citit. Chiar şi prin telefon. Ştiu cine-ţi dă târcoale. Te lasă-n plata Domnului. Un avantaj, la urma urmelor. Lucrurile se simplifică şi mai mult.
Unul a scris că traiul prost este o otravă cu acţiune lentă. Aiurea! Basme! Este un tranchilizant, asta este. Când nu prea mănânci luni de-a rândul, începi să pluteşti, cumva. Oasele tale parcă au aer în ele, ca ale păsărilor. Capeţi ceva de zburătoare obosită. Păşeşti încet, nu mai cunoşti graba. Unde să te zoreşti? Într-adevăr, nu mai ai nici-un prilej. Pavajul este moale, ca şi genunchii tăi. Înaintezi fără vlagă. Mersul pe stradă, un coşmar. Destul de blând, orice s-ar spune.
Femeile. Nu le mai admiri, le ignori de-a dreptul. Nici măcar nu faci efortul de-a te uita la ele. La ce bun? Măcar nişte priviri de poftă senilă, neputincioase, zadarnice. Nici atât. Nimic. Femeile sunt nişte fantome înalte, frumoase. Trec pe lângă tine, pentru ele eşti invizibil. Întotdeauna se grăbesc. Numai Dumnezeu ştie de ce se zoresc şi unde se duc. Câtă vreme hainele tale mai au o oarecare decenţă, se întâmplă ca o fată sau o femeie tânără să te întrebe o adresă. Unde este Cecul, domnule? Am înţeles că este pe-aici. Îi arăţi cu degetul direcţia şi pleci încet, cu paşii tăi moi.
Ai avut o iubită. Te-a părăsit exact când a început flirtul tău cu Mizeria. N-a zăbovit nici-o clipă în plus. Din când în când îţi dă telefon. În vocea ei este ceva special. Aşa te adresezi unui muribund. Mi-a trebuit ceva timp până să-mi dau seama că prudenţa ei, modul prevenitor de-a vorbi sunt potrivite într-un salon de spital, unde agonizează o rudă. De ce mă sună? Analizez destul de încet, acuz o anumită vâscozitate a intelecţiei. Până la urmă găsesc totuşi răspunsul. O face dintr-o curiozitate morbidă. Aşteaptă cu răbdare ziua când o voce îi va spune doamnă, dar nu ştiţi?, domnul cutare a murit. Sigur că da, l-au îngropat acum două săptămâni, la Străuleşti doi. A scris la mica publicitate. Un asemenea mesaj ar linişti-o. Îmi dă telefon, o ştiu, într-o anumită conjunctură. Când bea o cafea şi trage o ţigară. Formează un număr. Ce Dumnezeu, cât mai vorbeşte omul ăsta? Repetă. La fel. Hai să-l sun pe amărâtul ăla. Acolo precis n-o să sune ocupat. O face la câteva săptămâni o dată. Mai există o cauză. Este cumva şic să "te telefonezi" cu un "intelectual", chiar decăzut. Nu? Ba da.
A fi curvă nu înseamnă să te culci cu mai mulţi bărbaţi pentru avantaje materiale, ci să n-ai inimă. Să ţi se rupă de ceilalţi. Şi să nu ştii ce-i mila. Să ai cruzimea indiferenţei. Cum? mi-ar striga cu indignare. N-am eu milă? Strâng toate pisicile de pe stradă. Plâng pentru câinii loviţi. Da, da. Bineînţeles. Eşti foarte sufletistă.
Încă un amănunt. Curva te izbeşte fără greş în punctul tău sensibil. Îţi refuză exact ce ai nevoie. Ai murit? Ai apucat între timp s-o iei de nevastă? Asta este cu totul altceva. Atunci să te ţii! Va cheltui multe milioane cu înmormântarea. Poate nici nu te-a înşelat, fizic. N-a făcut decât să te bage în groapă. Prin mii de lovituri mici, subtile, aplicate în mod sistematic. De pe lumea cealaltă, o vei admira cum se duce săptămânal la mormântul tău. Face pomeni, parastase, dar figura ei devine tot mai cruntă, tot mai răzbunătoare. De fapt, nu te-a iertat. Cum ai putut s-o laşi de izbelişte? Aici este paradoxul. Făcea totul ca să te bage în groapă, dar beneficia de serviciile tale. Locuinţă, maşină, restul. Era nemiloasă, dar pe de altă parte te considera un animal util în casă, chiar foarte necesar.
Visul suprem al soţiei este să-şi vadă soţul îngropat. Kafka a spus-o, dacă nu mă înşel. Doar atunci se socoteşte ea împlinită. Pe deplin realizată ca femeie. Atunci intră în adevărata vacanţă, dorită poate chiar din clipa nunţii, undeva în străfundurile conştiinţei.
Divagaţii suspecte. În definitiv, omul tot ar fi murit, poate.
Soneria. Sfioasă apăsare! Aşa sună doar cine are ceva de cerut. Nu de revendicat. Mizeria, femeia urduroasă şi murdară, o face mai apăsat, ba chiar şi bate de câteva ori în uşă, nu se jenează. Mă întreb uneori dacă vecinii de palier o văd sau totul este o halucinaţie. În privirile lor văd compasiune unită cu repulsie incipientă. De ce oare? Fiindcă au zărit-o pe ea sau pentru că au băgat de seamă uzura hainelor mele şi faptul că mă tund tot mai rar? Nu ştiu ce să zic.
Bineînţeles, nu este ea. Un tânăr, vrea să-mi vândă niscaiva produse cu preţ promoţional. Îi arăt că nu mai am decât patul. Pleacă speriat. A intuit că sărăcia este molipsitoare, ca râia. Banalizata revelaţie. Nenorocită meserie şi-a găsit, sărmanul! Câte sonerii, câte uşi închise! Sunt plătiţi la bucată, iau comision. Nu vinzi nimic, iei o laie, cum vine vorba.
Am televizorul. Este alb-negru. Sonorul − aproape compromis. Scoate un sunet de fond foarte neplăcut. Un hârâit permanent. Dar sunt în contact cu lumea! Este un mic triumf, în definitiv.
Ce scriu eu aici? Hm? Vreun roman proustian despre mirosul şi ţoalele Mizeriei? Despre gura ei cu dinţi puţini şi cafenii, cu buze putrezite de fumatul unor chiştoace luate de pe jos, că sunt destule, slavă Domnului? Nu demult am văzut o scenă interesantă. Pe stradă, un bărbat din categoria disperaţilor ultradecenţi. Era îmbrăcat în haine foarte uzate, nişte relicve, dar curate şi bine călcate. Un ins eroic. Lupta pentru salvarea aparenţelor, până la ultimul cartuş. Ei bine, omul cel curăţel, n-avea patruzeci, a luat de jos un chiştoc de ţigară şi apoi m-a privit în ochi. De fapt, s-a uitat prin mine, fiindcă oamenii din categoria lui nu-şi mai văd semenii decât într-un mod foarte superficial. Fapt curios, femeile cu adevărat elegante, vizibile în Centru, unde fac câţiva paşi pe jos, de moft, pentru a intra într-o prăvălie, au aceeaşi privire. Nici ele nu par a-şi vedea concetăţenii. Extremele se aseamănă.
La televizor, filme americane. Un sfat-laitmotiv. Cu orice preţ, nu-ţi plânge de milă! Nici nu-mi plâng. Eu scriu aici un roman de amor. Nu există numai iubiri roz, de tip Sandra Brown, sau roşii, asezonate cu beţii şi înjunghieri. Nu există doar amoruri discordante, absurde, aiurite, false, imaginate, inexistente. Întâlnim, iată, şi un "sortiment" mai special. Relaţia intervine între un "intelectual" oarecum "conservat" şi o mizerabilă vagaboandă fără vârstă, trecută şi răstrecută prin viciile ieftine, prin toate mârşăviile imaginabile, ajunsă acolo de unde mai jos nu este decât groapa.
Pe Mizeria, cum am spus, o văd destul de des. Dar n-am invitat-o înăuntru. Discut cu ea, din uşă. Vecina mă vede prin vizorul ei special, cu oglindă? Nu ştiu. Îi spun:
- Ce vrei, femeie? Ce tot vii aici? Nu ţi-am spus că n-am nimic să-ţi dau?
Mă priveşte parşiv şi schiţează un zâmbet sinistru. Gura ei pungită se destinde şi i se văd cei câţiva colţi galben-cafeniu. Îmi întinde într-o doară mâna aflată dincolo de murdărie, cu unghii rupte. Roase? Nu este gestul cererii. Ar vrea să mă atingă, dar nu îndrăzneşte. Eu aşa simt. Nu vrea niscaiva bani sau mâncare. Mă vrea pe mine, ca bărbat. Vrea să coabiteze cu mine. Este posibil? Că doar locuiesc în Centru. Instinct? Fler? Cum de m-a dibăcit?
Lumea nu ştie câţi muritori de foame locuiesc în Centru. Vorbesc singuri pe stradă. Sunt slabi. N-au servicii. N-au nici-un venit stabil. Dumnezeu ştie dacă îi aşteaptă cineva acasă când revin din rătăcirile lor prin faţa vitrinelor.
De ce nu s-a dus Mizeria undeva mai spre marginea oraşului, să-şi caute un concubin? Mister. Ba nu. A simţit că la mine este terenul slab, că voi ceda mai repede decât şi-ar putea imagina cineva. Câdva, pe stradă, ni s-au încrucişat privirile. Atunci, într-o fracţiune de secundă, m-a priceput, mi-a intuit pasiunea secretă pentru decădere, pentru scufundare în mâlul călduţ al pierderii de sine, al decrepitudinii speciale, adusă de îmbătrânirea sufletului. M-a urmărit şi a aflat unde stau. Simte, ca un animal. Va avea succes, dacă perseverează. Aşa s-a întâmplat, cred.
O bătrânică energică din comitetul de bloc mi-a sunat la uşă într-o zi şi m-a interpelat cu oarecare iritare:
- Ce caută cerşetoarea aceea la dumneata? Am avut plângeri. Pe scara aceasta stau numai oameni serioşi.
Am privit-o fără indignare, ba chiar cu o urmă se simpatie. Din când în când mai face unele "demonstraţii" de femeie tânără, reuşind să mă înveselească.
- La mine nu intră nici-o cerşetoare, stimată doamnă. Vine din când în când una. Când mă apelează la interfon, nu-i deschid. Nu ştiu cine îi dă drumul. Îmi sună la uşă, îi spun să plece. Ce pot să fac mai mult?
- Anunţaţi poliţia! Asta să faceţi!
M-am trezit spunându-i următoarele cuvinte. Cu maximă "amenitate":
- Selbstverständlich, gnädige Frau! Natürlich!
În viaţa mea n-am văzut o fiinţă mai descumpănită.
- Vă rog să nu mă jigniţi! mi-a spus, cu vocea ei de zile mari, de doamnă din top, menită de un destin viclean să aibă parte de tot felul de inşi suspecţi, socialmente lamentabili.
- Vai de mine, stimată doamnă! Dar nici vorbă să...
Ei, bravo! îmi spun, după ce am închis uşa. Ce-am avut şi ce-am pierdut! Ăştia merită să mă încurc de-a binelea cu Mizeria. S-o vadă zilnic, s-o miroasă. Ce dacă este murdară, de fapt infectă? O cetăţeană a patriei. N-are buletin? Carte de identitate sclipicioasă, cu poză color? Se mai întâmplă. Unii n-are acte, ar putea să spună ea însăşi, şi trăieşte. Futu-le muma-n cur de îmbuibaţi! Chiar aşa, mămico, să-i ţin eu isonul. Nişte hoţi.
Acum trebuie să mă întind. Aşternutul este gri şi are un miros de criptă. Nu contează. Aşa o să-mi treacă ameţeala asta nenorocită. Văd negru, literalmente. Ceva neplăcut. Să nu fac, naibii, vreo lipotimie. Am glicemia scăzută, de nemâncare. Aşa. Chestia cu hipotensiunea, urâtă. Ăştia cu tensiunea scăzută sunt mai idioţi decât hipertensivii. De ce oare? Fiindcă le vine mai puţin sânge în creier. Probabil din cauza tensiunii scăzute am ajuns aici. Penibilă scuză, orice s-ar spune. Hopa! Iar am început să vorbesc de unul singur. Uneori nu-mi dau seama.
Numai să nu fac vreo fibrilaţie. Este tot ce-mi doresc. Să nu înceapă ritualul cel păcătos. Telefon, Salvarea, medicul blazat şi discret dispreţuitor din momentul când îşi dă seama de situaţia mea materială, îngrijorarea lui totuşi umană ivită atunci când îmi ia pulsul. Ridicaţi-vă încet, foarte încet. Vă internăm. Puteţi să mergeţi până la lift? Da. Pot. Aşa, încet, uşor. Drumul spre spital. Sirena maşinii. Hurducările, clătinările, bălăbănirile la câte o frână bruscă. Asistenta este o femeie cumsecade, în fond. Îmi aruncă din când în când câte o privire amestecată. Compasiune, dar şi o rugăminte mută. Vă rog, semi-bătrâne domn, nu-mi muriţi acum! Aşteptaţi până la spital! Încerc să-i zâmbesc, fac o glumă. Trebuie să salvez aparenţele. O dată în plus. Să-mi ascund teroarea. Să arăt că nu-mi este frică de moarte. Şi aşa mai departe. La spital, în camera de gardă, acelaşi algoritm. Mai întâi, ostilitate difuză, abia prceptibilă. Apoi, îngrijorare. La Terapie Intensivă, imediat. Pe vremuri, respectivei secţii i se spunea Reanimare. Au recurs la un eufemism elegant. Realitatea trebuie fardată, aşa se cuvine. Cei de la T. I. nu sunt oameni cu un picior în groapă, ci nişte bolnavi obişnuiţi. Sigur că da. Numai că, întins, cu acul perfuziei în venă, văd în ochii medicilor adevărul. Ştiu că mă aflu din nou la una dintre răspântii, ca în "Grădina potecilor ce se bifurcă" de Borges. În orice clipă o pot lua în una dintre cele două direcţii. Odată, o doctoriţă cinică mi-a spus că tulburările de ritm produc mai multe decese decât infarcturile. Când sunt în criză, îmi aduc aminte mutra ei ostilă, trăsăturile ascuţite, îmbătrânite, lipsa ei fundamentală se simpatie pentru bolnavi, coafura ei căruntă, "à la garçonne", ridicolă.
Termină cu prostiile, bătrâne! Eşti cam ameţit, asta este tot. O să-ţi treacă. Termin, de acord, dar ultima dată când am fost internat am aflat că n-am dreptul la spitalizare gratuită. Nu sunt nici pensionar şi nici în "câmpul muncii". Lucraţi undeva? m-a întrebat o doctoriţă foarte amabilă. Nu. În schimb, sunt membru al unei "uniuni de creaţie". Bineînţeles, nu este nici-o problemă, trebuie doar o adeverinţă, cum că respectiva uniune plăteşte asigurări sociale. Desigur, o să aduc. Numai că "respectiva uniune" nu plăteşte asigurări decât pentru angajaţii ei. Asta-i situaţia. Cumva o să se rezolve, n-am nici-o îndoială. Cel mai bine era să nu fac nici-o criză şi să nu ajung la spital. Optim. Păi, vezi? Lucrurile se aranjează. Are dreptate. Pot să mă duc la Asigurările Sociale şi să-mi plătesc singur cotele. Atunci beneficiez de spitalizare gratuită. Problema este cum. Bani? De unde?
În fine, mai bine mă gândesc la Mizeria, mai ales că ameţela mi-a trecut. Poziţia orizontală a rezolvat dificultatea. Totul este foarte simplu, la urma urmelor. Să mă încurc cu femeia cea hidoasă? Pe bune? Ca experiment? Pentru a dovedi că sunt deasupra convenienţelor? Deasupra claselor sociale? S-o aduc la mine? Să-i "fac buletin"? S-o învăţ să se spele? Cred că un duş cu mult săpun ar ucide-o. Am auzit despre un caz. O ţigancă a păţit nu ştiu ce şi a ajuns la spital. Cei de acolo au spălat-o minuţios, cu apă şi săpun. Se pare că era prima acţiune de acest fel din cariera ei. Ce s-a întâmplat? Pacienta a făcut o eczemă rebelă. S-a îmbolnăvit de-a binelea. Fiindcă la suprafaţa pielii se formează un strat protector. Acţiunea de degresare îl îndepărtează. Chestia cu spălatul rămâne deci în suspensie. Poţi să ai un caracter frumos şi dacă eşti jegos. Câinii se spală? Mă refer la maidanezi şi nu la fiinţele privilegiate, hrănite din conserve sterile, de import. Nu se spală, maidanezii. Şi cât de devotaţi sunt! Poate că femeia fără dinţi este sufletul meu pereche. Ideea lui Platon... Niciodată nu poţi să ştii. Poate că în ea zace o anima de bărbat, iar în mine, una de femeie. Fiindcă doar astfel s-ar putea explica de ce mă simt flatat de atenţia ei. În definitiv, la mine telefonul nu sună niciodată. Ea, Mizeria, nu mă caută decât personal. Cred că manevra de a da un telefon o depăşeşte. Mai ales acum, când se folosesc cartele magnetice. N-o văd întrebuinţând o cartelă, iată adevărul. De altfel, cea mai ieftină costă zeci de mii.
Ce-aş mai putea să spun/scriu/gândesc? Se pare că naratorul/pacientul meu, deţinătorul "vocii auctoriale", are o fire depresivă, accentuată de vârstă. Este elementar. Ar putea să afle totul dintr-un tratat de sexologie. Suferă, după toate aparenţele, de nişte tulburări neurovegetative şi psihice datorate andropauzei. Acuză nervozitate, irascibilitate, insomnii. Poate că simte şi valuri de căldură, transpiraţii, parestezii, cefalee, palpitaţii, extremităţi reci, dureri anginoase. Nu vrea să-mi spună. Pot presupune că tulburările lui psihice sunt aproximativ următoarele: scăderea memoriei, a puterii de concentrare, a simţului de răspundere (!). Probabil că mai acuză stări de melancolie, labilitate afectivă, tendinţe depresive relativ accentuate. Este, "mai mult ca sigur", susceptibil, capricios şi anxios.
Totul este clar, mon Dieu! Omul suferă de o boală numită bătrâneţe incipientă. Problemele lui n-au nici-o legătură cu ambianţa socială. Nimeni nu este de vină în ceea ce-l priveşte. El singur şi-a făcut-o. Cu mâna lui, ca să zic aşa. Trebuia să aibă mai multă grijă de viitor. Să nu rămână fără serviciu. Sau, dacă era dat afară de unde a lucrat, să plătească taxele pentru asigurări sociale. Totul ar fi fost OK. De asemenea, era indicat să nu mai fie atât de orgolios. Să facă nişte acte de vasalitate faţă de unul sau mai mulţi puternici ai zilei. Ar fi obţinut, cu siguranţă, un oscior. Aşa, cu metoda lui maximalistă, a ajuns în marginea societăţii. Degeaba una dintre cărţile lui se află în bibliografia şcolară (clasa a XII-a), iar nu ştiu ce proze i-au fost traduse în nişte ţări. I-am spus că între persoana lui fizică şi numele lui, scris pe multe coperţi de carte, nu există nici-o legătură. M-a privit pieziş şi mi-a spus că psihiatrii fabulează la fel de bine ca scriitorii.
Voicu Bugariu, cunoscut și sub pseudonimele Paul Antim și Roberto R. Grant. Fiul Silviei și al lui Ioan Gheorghe Bugariu. Născut la 6 iulie 1939 în Vâlcele, jud. Covasna. Prozator și critic literar. Doctor în Filologie la Universitatea din Iaşi, în 1983. Membru al Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România din 1973. A debutat în 1965. Debutul editorial s-a produs în 1970, cu volumul de povestiri SF Vocile vikingilor. A colaborat la majoritatea revistelor literare importante din România. Prezent în aproximativ treizeci de antologii SF din țară și din străinătate. Jurnalistică în cotidienele importante de dinainte şi de după 1989. Corespondent al postului de radio Deutsche Welle din Köln între 1990 și 1994. Povestiri semnate de Voicu Bugariu au fost traduse în franceză, engleză, maghiară, polonă, bulgară, slovacă, germană și italiană. Premii literare: Premiul CC al UTC, pentru „Vocile vikingilor” (1971), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov, pentru „Incursiuni în literatura de azi” (1971), Premiul Statueta de Argint, la Conferinţa Internaţională a autorilor de literatură SF, Poznan (Polonia), 1973, Premiul Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov (2012).
Romane: „Literaţii se amuzau” (1983); „Curajul” (1985); „Coborâre în ape” (1986); ”Platforma ”(1988); August-Decembrie (1990); „Fiul din America,” online, (2008); „Curtezana onestă şi astrologul” (2011); sub pseudonimul Paul Antim: „Dispariţia unui contabil” (1977); „Balaban şi statuia”” (1981); „Un casanova călătoreşte spre iad” (1992); Povestiri: „Mozart şi moartea”, online (2003); Romane SF: „Sfera” (1973, ediţia a doua, 2013); „Visul lui Stephen King” (2002); Romane SF (sub pseudonimul Roberto R. Grant): „Zeul apatiei” (1998); „Animalul de beton” (1999); Povestiri SF: „Vocile vikingilor” (1970, ediţia a doua, 2013); „Lumea lui Als Ob” (1981, ediţia a doua, 2010); „Critică şi istorie literară: Incursiuni în literatura de azi” (1971); „Zaharia Stancu” (1974); „Patria şi cuvântul poetic” (1981); „Analogon” (1981); „Existenţe ironice. Personajele lui Marin Preda”, online (2006); „Literaţi şi sefişti. O confruntare de mentalităţi”, (2007), „Ion Topolog. O mitologie a iubirii” (2011); „Amintirile unui sefist part-time și alte eseuri” (2020) Reportaj: „Cuvintele unei călătorii ”(1981).
Referințe critice (selectiv): comentarii semnate de Valeriu Cristea, Mircea Opriță, Cornel Robu, Alex Ștefănescu, Radu Pavel Gheo, Dumitru Micu.
Povestirea „Se numește Mizeria” face parte din volumul de povestiri „Mozart și Moartea”, apărut la editura on-line LiterNet în anul 2003.
Σχόλια