top of page

Stadii

Dacă de foarte multe ori am avut impresia că nu am căderea necesară să analizez un text al vreunui autor, data aceasta am avut convingerea că aşa este în ceea ce privește volumul „Stadii” scris de Oana Paler, editura „Rocart”, 2023. Nu doar din cauza statutului de profesor de limba și literatura română al autoarei, ci, mai ales, datorită calității scriiturii sale. Foarte mulți autori scriu bine, însă destul de puțini mi-au lăsat impresia de adevărați profesioniști și asta fără vreo legătură cu numărul de cărți publicate sau apartenența la vreo uniune. De aceea sunt tentat mai degrabă să fac (psih)analiza personajului și doar prin extensie pe cea a textului.

Nu sunt de acord cu tot ce afirmă Oana Paler (pentru că o parte din opiniile personajului nu pot fi altele decât opiniile sale proprii). Nu cred, spre exemplu, că normalitatea înseamnă mediocritate, decât la modul teoretic şi superficial. Un om poate şi trebuie să fie normal, chiar cu o viaţă obişnuită şi, în acelaşi timp, să fie un geniu în vreun domeniu. Este nevoie şi de o anumită normalitate morală indiferent cât de imbecil sau de genial ai fi.

Cred că autoarea se înșală şi atunci când afirmă că într-un incendiu bărbaţii ar călca peste soţii ca să se salveze. Pentru asta însă o iertăm, deoarece nu cunoaşte bărbaţii din interiorul pieptului acestora. Sufletul bărbatului (sau mintea pentru sceptici) are particularitățile sale valoroase şi vitale pentru existența speciei noastre. Chiar dacă forma brută a acestui suflet n-a fost atât de mult disecată ca în cazul femeilor, şi chiar dacă modernitatea a mai distrus câte ceva din ce ar trebui să fie masculul uman, el rămâne jumătatea femeii, din multe alte puncte de vedere în afara celui biologic (am încercat să dezvolt această perspectivă în cadrul eseului „De ce plâng bărbaţii?”).

În rest Oana Paler s-a transpus foarte bine în mintea şi caracterul personajului masculin, din perspectiva căruia este expusă povestea, chiar dacă eu nu am reușit să rezonez cu el. Ca om din altă epocă, nu îmi place povestea acestui gen de om modern, deşi ea are o mare doză de realism. În viaţa de zi cu zi, întâlnesc des astfel de tipologii. Desigur, dezacordul meu cu perspectiva personajului asupra vieţii nu este vina autorului. Dimpotrivă, este meritul lui, însemnând că a identificat corect articulațiile personajului central.

Romanul nu este, după părerea mea, nici unul psihologic şi nici unul poliţist, deşi minuțiozitatea şi acuratețea cu care explorează adâncurile psihologice ale personajului, iar mai apoi întorsătura pe care o ia povestea, te-ar tenta să o încadrezi undeva printre aceste genuri. Trăirile personajului principal sunt relativ adânci în interiorul său, însă de suprafață în relația cu ceilalți, devenind superficial şi, poate din acest motiv, antipatic mie. E capabil să gândească profund, însă aceasta gândire nu îl ajută să îşi rezolve propriile probleme existențiale şi nici să relaționeze în alt mod decât acela în care o face.

Am simțit o inadvertență latentă între ce este capabil să povestească (explice) personajul, David, în opoziție cu personalitatea sa. Un asemenea om, având în vedere timpul şi mediul în care s-a format din punct de vedere al tipologiei şi al profilului său psihic, nu cred că ar putea fi atât de profund conştient-critic-psihanalitic. Chiar dacă el posedă inteligență, informație şi cultură (în aparență), cred că i-ar lipsi înțelegerea sinelui. El verbalizează ce se petrece mai degrabă în inconștientul sau subconștientul lui, or, în cazul unui asemenea individ, expunerea acestor problematici nu ar face niciodată parte din preocupările lui în atât de mare măsură. Experiența – evident failibilă – îmi spune căpersonajul nu ar fi capabil de astfel de expuneri. Povestea, scrisă excelent, ar fi fost mai veridică, pentru mine, dacă n-ar fi fost povestită la persoana întâi. Dacă naratorul mi-ar fi explicat labirintul gândirii lui David, l-aș fi crezut mai mult. Desigur, această observație nu știrbește valoarea literară a romanului.

În orice caz, talentul nu îţi ajunge pentru un astfel de text. Trebuie să fii un bun observator şi interpret al comportamentului altora, să ai tu însuți acest mod de analiză a propriilor sentimente şi trăiri. Mai mult, să le fi experimentat pe unele dintre ele sau măcar emoții asemănătoare. De aceea o bănuiesc pe Oana Paler ca fiind posesoarea unei astfel de capacități analitice a sinelui şi mai ales de conștientizare teoretică a frământărilor ei. Acuratețea cu care sunt surprinse convulsiile personajului nu se poate produce fără ca autorul să fie capabil să îşi conștientizeze în același mod propriile problematici.

Prin prisma lui David suntem destul de des în prezența unor legături bolnăvicioase, a unor imagini morbide. El are o oarecare labilitate şi lipsă de empatie, fiind incapabil să manifeste seriozitate (cel puțin nu atât de multă cât aş fi vrut eu), dar asta nu pentru că evită mediocritatea, ci tocmai pentru că el este mediocru spiritual. Am cunoscut astfel de oameni, chiar din zona IT, care în aparență au totul, mai puțin un azimut al propriei vieți. Deștepți, buni profesioniști, chiar inteligenți, dar fără înțelepciune, în totală opoziție cu minți mai sărace, dar care posedă instincte mult mai bine conservate. Chiar dacă asta înseamnă un oarecare primitivism, dacă e însoțit de un bun simț, nativ-instinctiv, cred că avem mai multe șanse să fim în prezența ființei denumită om, așa cum îl definim în prezent. În cazul nostru, greaţa faţă de prezent, ca şi plăcerea de a se risipi caracterizează personajul central, aşa cum o afirmă chiar el.

Tocmai când David aproape că reuşise să mă convingă de banalitatea personalităţii sale, direcţia poveştii se schimbă, iar el, din insipid şi detestabil, devine detestabil şi interesant. Inclusiv trăirile sale capătă o altă dimensiune. Devianţa psihică – pentru că bănuiam una – devine certă şi oarecum explicabilă. Odată cu ea, devine mult mai veridică problematizarea de care nu îl crezusem capabil. Cartea capătă altă dinamica imediat ce psihanaliza propriei existente se petrece pe fondul unor tuşe de roman polițist.

Sunt conştient că nu analiza personajului – excelent surprins – trebuie făcută, ci cea a textului, text ce apare clar, logic, frumos arcuit printre chestiunile mai puțin plăcute pe care le expune. Pare să descrie viața firească (indiferent de care) a personajelor. Atinge probleme din zonele cotidiene şi dure ale vieții multora... La fel de bine stăpânit de către autor (deci mai mult decât descris) este și personajul Teo.

Poate e un semn de bătrâneţe şi cu siguranţă nu are legătură cu textul, însă eu sunt sătul de cotidian prin prisma activității mele profesionale. Pentru mine David pare o ființă care are pe undeva un cod greșit, o eroare de programare de nereparat, de care toată lumea este conștientă, dar nici lui şi nici altora nu le pasă, atât timp cât softul funcționează în ansamblu, chiar şi cu sincope. Este produsul societății, rătăcită şi ea în labirintul postmodernității... „un exemplar dintr-o specie relativ recentă, măcinată de confuzie”).

Apropo de text, am reţinut multe imagini superbe: „un nor de vorbe fără rost s-a ridicat spre tavanul restaurantului”, „indiferența soarelui”, „ochi mari şi orbi ca ai vitelor rătăcite pe câmp la crepuscul”... Există două pasaje aflate în totală opoziție. Nu știu care a fost intenția autoarei, însă eu le-am găsit necesare pentru a sublinia felul în care David – aproape la fel de mult ca noi toți – este scos din contextul vieții firești a oricărei ființe de pe Terra. Anume, expunerea sa pasională despre un joc de calculator (un mediu artificial și virtual bine-cunoscut și stăpânit) și noaptea petrecută în mijlocul naturii ­(un mediu concret, firesc, vital, singurul capabil să susțină viața, dar perceput ca ostil și neprietenos).

Textul descrie în amănunt, analizează în amănunt, fie că e vorba de o plantă de pe scara blocului, fie că se rătăcește în labirintul gândirii analitice. Și nu ştiu cum face că, spre deosebire de alte scrieri în această cheie, nu doar că nu m-a plictisit, ci mi s-a părut necesar, firesc, interesant.

Autoarea declara undeva că, la un moment dat, personajul a preluat controlul poveștii. Poate că direcția în care l-a construit, i-a dat mai multă „apă la moară”, ocazia să se joace cu povestea, însă, din punctul meu de vedere, ea rămâne lucidă şi se află la comandă de la prima literă şi până la ultimul punct. Cred că această capacitate de a conduce și controla nu este întâmplătoare, ci este o caracteristică proprie, atât textul, cât şi cititorul fiind perfect stăpâniți până la capăt, de către un scriitor matur. De altfel, maturitatea (scriitorului și a omului), răzbate din toate observațiile prin care raportează și extrapolează viața omului la destinul speciei.

Finalul nu duce în nicio direcție ce putea fi închipuită, deși mi-am imaginat destule. Le trec pe toate sub tăcere pentru a nu da indicii despre cel din carte. El însă confirmă, sub mai multe unghiuri, încă una dintre nedreptățile care însoţesc specia noastră. Cert este că dintotdeauna am reţinut în preferinţele mele acele cărţi al căror final m-a întristat într-atât de mult încât aş fi vrut să îl rescriu și cred că nici romanul „Stadii” nu va fi uitat curând.


de Eugen Gomboș


90 afișări2 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

2 Kommentare

Mit 0 von 5 Sternen bewertet.
Noch keine Ratings

Rating hinzufügen
Mit 5 von 5 Sternen bewertet.

Cronica te trimite, automat, la carte! Ceea ce era de demonstrat ...! Felicitari!

Gefällt mir
Eugen Gombos
Eugen Gombos
11. Aug. 2023
Antwort an

Multumesc!

Gefällt mir
bottom of page