top of page

Trei poeme


De veghe la marginea lumii


Sunt iarăşi de veghe la marginea lumii,

unde mi-am lăsat inima să aştepte.

A înţeles că mă întorc după ea

când cerul s-a lăsat ars la prima ninsoare.

Pragul apei de sus

niciodată nu poate fi trecut

fără să vorbeşti limba inimii.

Eu am învăţat această limbă

Acasă, demult, când din soare

cuvintele cădeau direct în palma mea.

Şi iată,

respir astăzi,

în sala de aşteptare a Celui ce m-a răsărit,

în cea mai albă dintre ierni,

în cea mai tăcută dintre învieri.

Tu ştii să taci.

Tu ştii să respiri.

Tu știi să cazi

şi ai înţeles

că moartea e cea mai firească dintre punţi.

Trecerea se face la vedere,

când rănile se aprind pe cerul vieţii,

când fluturii sunt dezlegaţi de pământ.

Ai înțeles că am iubirea în sânge,

că miezul moale al palmelor mele

a zdobit lacăte fără de rost.

Eu am măsura rezistenţei aripilor mele

în care încă se aruncă cu pietre.

Am şi măsura pietrelor. Doar că

din atingerea lor

mi-a crescut un lan de grâu

şi aştept mai întâi

să-mi adun recolta.

E a mea.

Când lanţurile tale au căzut,

groapa cu lei a plâns

şi te-a botezat.

Focul meu a fost cel care te-a vindecat

de umbră.

Am eternitatea în mâna mea dreaptă,

iar altarul aşteaptă untdelemnul credinţei mele

ca să-i lumineze partea de la mijloc,

timpul nu mai are slăbiciuni,

crucea urcă ea Golgota desculţă,

pentru ca iubirea să fie iarăşi

cea mai vorbită limbă de pe pământ.

Ce bine că știi că, iarna,

un singur cuvânt al meu

te poate convinge să locuieşti

în ochiul meu magic.

Trebuie doar să o rog

să te cuprindă.

Tu știi că sângele meu

este de ajuns

să te împărtăşească cu viaţă.

Am să slujesc iaraşi infinitul,

din aceeaşi chilie

pe care am avut-o şi atunci

când mi-am dorit să pot să-ţi arăt

că doar iubirea este rugăciunea

pe care o păzesc uriaşii

dintotdeauna

şi căreia ei înşişi

i-au căzut la picioare.

La capătul a ceea ce eşti

arde flacăra credinţei mele

şi drumul ţi-e astfel

luminat.


Înțeleg acum tăcerea


Da. Merg desculță, fără teamă. Am învățat că nu există frică. A trecut vremea când credeam că trebuie să-mi plec fruntea ca să fie bine, a trecut vremea când nu știam cine sunt.

Am urcat treptele, pas cu pas, încet, dar sigur, și astăzi privesc de la înălțimea alegerilor mele mulțumită.

De aici, de unde norii îmi zâmbesc, citesc în cartea vieții că fiecare greșeală a fost anume scrisă să pot să simt fantastica bucurie de a fi de astăzi.

Da. Zâmbesc, fără motiv, firesc și impecabil, la fel ca în clipa când legile spun că ești primit de zei în lumea lor.

Am învățat că aducerile aminte din ceea ce erai înainte să vii îți dau acest drept.

Da. Întâlnirile mele dese cu răul m-au șlefuit până la miez, până la strălucitoarea-mi sămânță, aidoma soarelui.

Am dreptul să-mi rostesc numele cu cinstea cu care mi-a fost dat, poate pentru prima oară după câteva vieți.

Am dreptul la iarnă, am dreptul la alb, la cuvinte, la cântece și la senin.

Am dreptul la foc, la zi și la apa ce curge odată cu mine în sensul timpului oprit pentru totdeauna.

Da. Eu sunt în sfârșit cea care sunt, alegând curajul.

Când te speli în apa neamului tău nu poți să uiți ce gust are pământul mustind de sângele celor ce l-au vrut liber.

Când ești înconjurat de ceața pădurii în care ai crescut te simți dintr-odată înțelept, curat și semeț.

Când te curăță vânturile de gândurile rele ce au încercat să-ți facă rău mai înainte de a atinge muntele sacru, locul în care frica nu există, știi că prin sângele tău circulă demnitatea unui singur creator, căruia era necesar să i se dea un nume.

Faptele tale sunt rânduite frumos și cei cărora Adevărul le cunoaște rostul le măsoară blândețea, bunătatea, răbdarea, cinstea, dreptatea, puritatea și iubirea.

După faptă și răsplată, spuneau bătrânii pe vremea lor, iar ecoul vorbelor lor nu mă mai miră defel. Mă cunosc de acum. Știu că valoarea ți-e dată de cât de tare te-ai aplecat, rupându-ți coloana, spre compromisuri.

Dacă ai rămas drept, mori în picioare, cu rădăcinile în pământul din care ai fost plămădit și cu fruntea mângâiată de soare.

Dacă ai rămas viu, când ajungi în locul acesta venerat știi că sufletul tău e ușor ca o pană de pasăre măiastră.

Dacă ai rămas bun, vei știi.

Dacă ai rămas senin, vei cunoaște.

Dacă ai rămas iubitor de tot și toate, în ciuda a tot și a toate, ai ceea ce alții caută fără să găsească vreodată, cunoaștere.

Cei căzuți nu știu ce e iubirea, iar asta face diferența.

Da. Nici veșminte nu m-am străduit să adun pentru mine. Am pe mine exact cât trebuie să-mi țină de cald. Fără risipă.

Am ajuns la capătul drumului aflându-mi oboselile, abisul, neputințele, tristețile, durerile și neculorile.

Ce limpede înțeleg acum tăcerea!


Mi-e dor


Mi-e dor de mirosul tău de cireașă coaptă,

de mângâierea glasului din noaptea

în care vinul s-a lăsat băut

odată cu lumina în mănăstire.

Mi-e dor de tăcerea ce se zbătea disperată între noi,

dornică să-și rostească trăirea.

De lenea ta nefirească,

pe care soarele își dorea să o îngroape

în cenușa uitării.

Mi-e dor de buza mea

sfâșiată de singurul tău sărut,

rupt de ura amânării lui

la infinit.

Dă-mi voie să respir prin ochii tăi,

căci tăcerea curge prin mine

ca și cum jertfa de atunci

a fost liberă

prin fiecare poem scris de mâna mea.

Albastrul care sunt

nu poate cuprinde decât marea și iarba,

și cerul, și gândul, și visul, și...

Aș vrea să te pot închide-ntr-un cuvânt,

iar când te aștern pe foaia albă,

așa cum și noi am fost cândva,

să rămâi la rândul tău

albastru.

Promite-mi că nu vei lăsa norii

să mă șteargă de pleoapele

cu care ieri ai reușit

să mă împingi către azi!

Am atent culeasă roua de pe tălpile tale

ca să vindec mișcările lumii

în care mă mișc

când nu ești.

De-aș avea răbdare să urc secundele în minut,

iar minutul să-l adaug virgulei

dintre mine și tine,

aș ști

că nu vei arde niciodată alba foaie,

aș ști

că trec des prin gândul tău

și te-aș face să înțelegi

că pietrele cu care ai fost alungat înainte

nu au rămas indiferente.

Crezi că rănile lamelor de cuvinte

pline de ură și egoism

nu te cunosc pe dinăuntru?

Ele știu că linia orizontului dinlăuntrul tău

se naște din punctul pe care îl pui în fiecare zi

în dreptul meu și cântă,

în speranța că vei găsi puterea

să lași sângele tău fără astâmpăr

să șteargă apa de dor.

Dacă ai să-ți așezi urechea

la sfârșitul propoziției

vei descoperi că

nu întrebarea își are răspunsul potrivit,

ci invers.

Bătea răspunsul în ușa casei tale ieri,

am auzit chiar eu,

dar umbrei nu-i curge prin vene

destulă iubire

ca să deschidă.

Așa că-mi plec ramurile ființei

până la pământ

și tac,

curgând printre pietrele

aruncate în tine de alții,

gândind că pot să mă mai nasc o dată,

complet diferit.

Nu pe pământ.

De data asta în cer,

privind pământul cu capul ridicat.

Dă-mi voie să mă nasc iar, Tată,

cu rădăcina în cer

și brațele întinse la pământ!

Dă-mi voie să mă oglindesc

în apa soarelui

întinsă pe întreg cerul!

Când ai răgazul, Tată, te rog

să vindeci locul acela sensibil

unde venele pulsează viața,

la încheietura mâinii!

L-am acoperit cu leucoplast,

pentru ca lumina

ce se scurge pe acolo

să nu orbească trecătorii.

de Loreta Popa



Loreta Popa (n. 1968, București) a debutat cu „Scrisori pentru Emaˮ (Editura „Semne”, 2009). Au urmat „Povestea Lupului Albastru” și „Scrisori de dragoste – Astăzi, Acum” (Editura „Mateiaș”, 2010), „Cântecul culorii” (Editura „Neverland”, 2011), „33” (Editura „TracusArte”, 2015) și o reeditare a „Scrisorilor pentru Ema” (Editura „For You”, 2017). După 30 de ani de presă culturală, un periplu ca redactor și editor la ziarele „Dimineața”, „Cronica română”, „Vocea României”, „Sport XXI”, „Național”, „Jurnalul Național”, Revista „Cariere”, „Taifasuri”, „Evenimentul Zilei” și ca redactor-șef al revistei „Jurnal Spiritual”, din ianuarie 2017 este PR la Muzeul Național al Literaturii Române.



115 afișări1 comentariu

Postări recente

Afișează-le pe toate

SEQUENTIAE

1 Comment

Rated 0 out of 5 stars.
No ratings yet

Add a rating
Guest
Sep 29, 2023
Rated 5 out of 5 stars.

Hrana pentru suflet!Multumesc!

Like
bottom of page